Gol

Rupi din mine ca şi cum ai rupe dintr-o pită caldă, sfâşiind cu nesaţ pan' ce rămâne doar coaja, fărâmă a unui întreg. Rupi din mine şi loveşti cu sete înarmat cu ale tale idei...Bătăi de cuvinte mă fac să mă chircesc, ca un bătrân cu oase fragile. Rupi din mine şi îmi spui că nu înţelegi de ce-mi lipseşte o bucată şi am sufletul ciunt.

Amintiri pentru un înger

Îţi mai aduci aminte de copilul bălai din tine? Cel care-mi aducea râme la poartă şi multe jivine?
Îţi mai aduci aminte cum toate mâţele lumii le adunai de prin grâul pârguit?
Îţi mai aduci aminte de gorgoaze, chisăliţă şi frăguţe?

Îţi mai aduci aminte cum a ta copilărie s-a sfârşit? Îţi mai aduci aminte cum ai ajuns de-ai iubit?
Îţi mai aduci aminte de ea, fata cu ochii ca marea şi păr de soare?
Îţi mai aduci aminte cum uşa a închis în urma ei şi te-a golit?
Îţi mai aduci aminte de ce ai suferit şi cum ai murit?

Noi

Timpul se dilată între noi,
Ne dezintegrează uşor-uşor în doi.
Distanţa parcă ne-a uitat pe fiecare la poli,
Amândoi mohorâţi şi amândoi goi.
Focul, odată-animat, cenuşă ne-a dat,
Risipită ca prin vis în aerul afumat.
Mă întreb de-ai să vii,
Speranţele tremurânde să-mi învii...
Cât aş vrea ca distanţa s-o calci,
Să-mi aduci un cărbune aprins şi cu el să mă-mbraci!
Ţi-aş surâde blajin şi sufletul meu s-ar spăla de chin
Ţi l-aş lua şi pe-al tău să-l alin.
Inima îmi tresare în piept,
Te aştept, te aştept, te aştept...
Drumul pari să nu-l mai ştii
Te-ai pierdut spre alte zări şi nu vii.

26 aprilie 2009

Planeta moartă

Ceva din mine mă cheamă afară, departe de prieteni, departe de cunoscut. La fiecare pas recunosc formele monotone ale oraşului. Într-o altă viaţă mi s-ar fi părut chiar drăguţ. Dar oare există o altă viaţă, diferită de cea pe care o trăiesc astăzi? Şi dacă există, atunci cine sunt eu din această viaţă?
Pe zi ce trece descopăr lumi noi şi legi nescrise ale firii, pe care atât îmi doresc s-o cunosc, să o înţeleg şi să mi-o însuşesc! Ceva mă împinge să cercetez universul. Dar mă întreb cum s-o încep şi dacă nu sunt eu însămi un univers...un univers de idei, sentimente, raţiune şi nebunie în acelaşi timp. E straniu cum se îmbină lucruri contrastante şi dau o complexitate.
Mă întreb dacă el e ca mine sau ea; deşi nu i-am văzut niciodată, îmi pare că recunosc în ei ceva...Cred că am rătăcit străzile, oricum am pierdut de mult noţiunea timpului. Dar mă aflu tot aici, e acelaşi oraş şi totuşi parcă l-aş vedea pentru prima dată. Privesc liceul vechi, cu încrustaţii florale în marmura rece şi neagră, e ca un templu bătut de vântul vremii, al cărui prag n-a mai fost călcat de generaţii. Ciudat! Nu-mi amintesc să fi fost aici aceşti stejari cu frunze mari şi trunchiuri groase! Erau doar plopi ce se-ntindeau spre înaltul văzduhului, cerând din ceruri eternitate să poată povesti...dar cui să povestească, când toţi oamenii se grăbesc să ajungă-n locuri neumblate? Oameni cu ochii gri şi palizi ca de ceară, toţi îmbrăcaţi în haine negre, cu serviete-n mână. Privirea lor de gheaţă e aţintită asupra-mi şi totuşi nu se uită la mine. M-am văzut în vitrina unui magazin de sticlă. Eu cu faţa albă, senină, pe umeri cu o pelerină, nesfârşit de albă, ce nu poate pătrunde-n lumea lor, a oamenilor negri. Am vrut să stig că erau numai adulţi, nici un copil si nici o jucărie, dar vocea mea era doar gândul. E o tăcere ca-n mormânt şi pasul ritmic al lor e un semn că merg în acelaşi loc- un singur scop.
Încerc să recunosc o casă, o stradă, încerc să recunosc persoanele care se grăbesc spre o altă lume, dar nu e nimeni, nimeni să mă vadă! Sub masca lor nu văd decât o ură, inofensivă parcă.
Nu văd oraşul, dar parcă l-aş cunoaşte...Dar eu? Eu cine sunt?Ei poartă o mască cu-ncăpăţânare... M-am schimbat eu, oare?

13 ianuarie 2003

Lacrima ploii

Plouă timid...
Mii de mărgăritare spală durerea cerului. Natura plânge ca o fată mare închisă în camera ei. Sclipiri de viaţă împrăştie bolta oţelită pe întreg cuprinsul.
Din ochii infinitului curg şiroaie dulci de lacrimi amare...Salcia despletită îşi pleacă mâhnită creştetul, primind cu durere mărturisirea cerului. Cu fulgere tăioase îşi scrie Dumnezeu numele pe norii plumburii. Tună...Văzduhul îşi spune povestea tristă, descărcându-şi tăcerea.
Din adâncul înaltului nepătruns lucesc crâmpeie de inspiraţie. Adânc suspină firea, învăluindu-se într-o tristeţe moartă. Plăpânde flori înmiresmate îndulcesc durerea naturii. În aerul împrospătat se simt miresme îmbătătoare... De la geamul mohorât privesc natura întristată. Sufletul firii îşi spune cuvântul. Doare...şi e greu s-ascult! Păsărele mii stau zgribulite în tristeţea vieţii. E frig, atât de frig...
O rază suavă mângâie natura, înduioşându-se de durerea ei. Dar norii suri o ceartă şi o-nghit degrabă. Un fulger orbitor luminează întristarea. Prin natura oxidată de durere vezi tristeţea ce te sufocă. Respiri cu greu mâhnirea firii. E un miros amar şi întristat. Pluteşti pe-un val de deprimare ce te îneacă încetu-cu-încetu. Vrei să scapi, dar n-ai putere.
De ce plânge firea? Nu găseşti răspuns. Căzut în butoiul cu melancolie îţi aduci aminte de vremurile frumoase, când viaţa era comoara-ţi cea mai de preţ! Acum te laşi cuprins de tristeţea ce te înconjoară. Şi plângi...Plângi durerea naturii, plângi cu ea întristarea.

Se risipesc de pe nemărginitul văzduh norii suri. Prima rază de soare aduce lumină dulce întristării. Mulţimile de culori îţi aduc zâmbetul pe buze. A încetat! Natura nu mai plânge! Ce bucurie!
Trilurile zglobii ale păsărelelor îţi inundă sufletul! În aerul purificat plutesc miresme ale florilor . Te simţi alt om. La geamul luminat o rândunică te salută! Durerea nu te mai atinge! Eşti fericit de fericirea firii!
Salcia blândă alină vioaie durerea...
Îţi vine să zburzi de fericire! Natura îşi reia cursul. E atât de cald! E cald şi în suflet. Zâmbeşte la tine o floare de crin.
Norii grei şi plumburii se duc...se duc departe.
-I-am învins! Da, i-am învins!

13 februarie 2002

Lumini şi umbre în amurg

Umbre ameţite rătăcesc pe valul întristării, ce-mi inundă viaţa în chip necunoscut. Adieri de suflet se aud la geamul îngheţat de spaima întunericului. Pe lângă vuietele oarbe, ce vin din adâncul înaltului, văd în marginea infinitului sclipiri de inspiraţie palidă. Cu braţele deschise fug însetate de lumină făpturile nopţii. Roiesc, sorbind în adâncuri crâmpeie de lumină zglobie, ce-a murit o dată cu apusul soarelui.
A venit noaptea...

1 februarie 2002

...

lui C.
Iubitul meu, în ceas de noapte,
Te caut, jinduiesc mocnit după-ale tale şoapte.
Îţi simt făptura mândră, caldă,
Scăldată-n dragoste curată -
Un Cupidon, la tălpi să-mi cadă...

Mi-e dor de tine, înger scump,
Să-ţi mângâi somnul tău adânc.

O, purpură! O, floare singulară!
Tu rupi decorul turmei mari de-afară!
Eşti dar sublim, eşti fericire brută,
În lumea asta rece, slută...

Cu-n vers şi-un gând rupt de tipare,
Ajungi în inimă şi-mi pare
Că pielea ta cea fina uşor-uşor tresare
La o simplă sărutare.
Totu-n jur deodat' dispare
Şi rămâi fără scăpare.

Gol şi dulce te aşterni în poala mea
Şi mă simt regină când se-ntâmplă asta.
Lumea de ne va nega,
Tu vei rămâne-n veci
iubirea mea.

28 februarie-6 martie 2008

Primăvară

Miroase-a primăvară-n jurul meu
Şi e atât de cald afară!
Îmi râd zambilele mereu,
Dintr-un colţ uitat de iarnă-

Miroase-a primăvară-afară
Şi plouă-n jur cu soare,
Miroase-a verde crud şi eu
Resimt aceeaşi toamnă.

Miroase-a primăvară dulce,
Cu mii de gâze – albine –
Şi prin grădini, prin parcuri moarte,
Răsar dintre ruine
Mormanele de roze albe.

Miroase-a primăvară – a mai –
Dar luna mea-i amară,
Mă vede veşnic dintr-un rai
Neperindat decât de toamnă.

22 martie 2006-2007

Somn

O pauză de mine
O pauză de tine
O pauză de lume
De tot ce nu-mi convine.
O pauză eternă,
Nelinişte, uitare –
O pauză activă,
Creez, redau lumină
Şi culoare...
O pauză mai mare!
O pauză de negru –
Te-afunzi în mandolină.
Constrângeri – fum si pene –
Miros de portocal,
Prin vălurile oţelite de santal
Creez o noapte sumbră de poveste
Şi mă întreb, copilul unde este?

Sunt un matur urât şi gol,
Sunt universul veşted,
Uscat, plin de nămol,
Mocnesc un foc în lut aprins –
Cenuşă,scrum adun în frageda-mi fiinţă
Şi îmi provoc voit o mare suferinţă...

7 martie 2006

Ploaie

Mă-nţeapă fiecare strop de apă,
o ploaie rece, dură, blestemată.
Îşi plânge-n lungi poeme
poveştile-adunate –
şi-acum, cât sunt aici,
eu i le scriu pe toate.
Porneşte şi mai tare!
Se-avântă şi se-ntoarce...
şi se sfârşeşte-apoi
într-o plângere moartă.
Ea însăşi te încearcă,
te prinde, te răstoarnă,
c-apoi să nu rămână
decât un fir de toamnă.

2005

Ego

Sunt undeva în vămile de sus
Un spirit rătăcit
Cu gândul spre apus.

M-am dus în universul fără fus –
Lumina-albastră a ajuns
În vastul nepătruns.

Handicapat spiritual,
Mă bântuie pe vecie
O doză infinită de
Tristă nebunie.

13 mai 2005

Ora 12

În negura uitării
apar sinistre flori,
în ritmul lent şi dureros al ploii.
Negru ud mă-nvăluie
cu mantia-ntristării.
Respir
un aer plin
de goliciunea nopţii,
ce mă-nconjoară-ncet
în portul îngheţat.
Din sute de catarge
aleg doar unul singur,
mai firav, afumat,
ce-o să mă ducă lin,
departe, în neant...

2005

Albastru

Albastru sânge –
Simt în mine
Acorduri nesfârşite
De tonuri cristaline
Şi odele înalte
Puternic orchestrate –
Au dispărut acum
Corăbiile-n noapte.
Şi eu, adânc-adânc,
Tot mai adânc –
Eu mă scufund
În marele albastru surd.
Am sânge-albastru –
Şi în mine
Se-ntrepătrund
Puteri divine.
Mi-au revărsat
În suflet şi în minte
Un mare-albastru
Fără cuvinte...

2005

Bacovia şi plumb

Sărută-mă, noapte,
să dorm somn adânc
de veacuri...
În amorţită dimineaţă
m-aşteaptă grav
al tău înger de fum
să mă adoarmă
în sicriul lui Bacovia de plumb...

sicriul lui Bacovia de plumb...

Cu ceaţă deasă îmi acopăr trup,
să mai alung din vântul crud –
de frigul surd adorm flori
pe sicriu,
învăluite-n mantia de fum –
şi eu respir eternul vis de plumb,
plin de carbon întins
pe buzele de fum.

6 februarie 2005

Noapte

Natura-i umedă
şi-mi pare că e
O linişte atât de mare
de lacrimă,
de grele gânduri
Ploaia cade,
Rânduri-rânduri...
Cad picuri mari,
cad moleculi de apă
într-un neant,
ce maine mă îngroapă.
Mă doare plânsul ei,
Veşnică rece apă –
Şi mă seacă
de nesecată forţă
şi de fapte,
de focul viu, etern,
de sumbre şoapte,
de liniştea amară
şi de gânduri –
Iar ploaia cade,
Rânduri-rânduri...
E frig, târziu
Şi-aproape noapte.

3-12 decembrie 2004

Toamna sufletului meu

Nu reuşesc,
Întreg tabloul meu să zugrăvesc.
E arămiu, aşa ca frunzele de toamnă.
Mormane nesfârşite de file rătăcite
Se duc...
În drum, povestea lor îmi spun.
Cădere lină vine să m-atingă
Cu pana toamnei, veştedă de fum.

O rază moale, leneşă apare
Şi chiar acum pătrunde în uitare:
“Lumina ce-mi reflectă gândurile”-mi spun,
Dar uit că nu sunt eu unica pe drum....

Pe marginea cărării
O frunză-mi răde surd.
E cald îngălbenită
Şi mă îndeamnă
Să mă abat din drum.

Să uiţi, să ierţi, să dăruieşti,
Să înţelegi, să simţi sau să iubeşti...
Cuvinte simple, fără înţeles.
În fond, acelaşi drum noi am ales.

Plouă.E frig şi nu mă mai resimt
Abis de necuprins!
Lumină nu mai văd de marele-ntuneric -
Ah, dar eşti tu.
Te căutam feeric
Şi m-am oprit ca să privesc
O şoaptă...
Acum, doar pentru mine,
E cam neînsemnată.
....................................

E toamnă crudă!
Unde să m-ascund?
Curând, un pheonix voi vedea

zburând.

29 octombrie 2004

Când nu eşti tu...

Nu eşti aici, dar ţi-am simţit prezenţa.
N-aud nimic, dar vocea ta imi sună în ureche
Şi mă împiedică să-mi mai găsesc cuvinte.
Să-ţi spun despre iubirea noastră veche.

Alerg să-ţi înţeleg întreg cuprinsul.
Aştept apoi să văd de nu mi se destramă visul...
Mi-ai rămas în minte o amintire tristă,
După care nu pot plânge, fiindcă...n-am batistă!

Nu vreau să cad din nou în cruda-mi deprimare!
Dar nu am încotro! Opreşte-te, visare!
Să nu mă laşi pradă eternei uri amare,
Să nu ma laşi în labirint, din care n-am scăpare.

Deşi e totul alb în jur şi-i soare,
Pe linia obrazului mi se preling lacrimi amare.
De ce să uit atâtea nopţi curate,
Când eram doar noi doi...
Şi miile de şoapte...

Dar ai greşit, când sufletu-mi uşor ai amăgit.
Şi-acum, când totu-i prefăcut în scrum,
Mi-aş fi dorit să ard, dar să nu-ţi spun
Că te-am iertat, iubite, dar m-a costat prea scump.

Acum nu eşti aici, dar ţi-am simţit prezenţa,
N-aud nimic, dar vocea ta îmi sună-n minte,
Curmând orice-ncercare de visare, o întristare
Mă cuprinde, gândind că mi-ai lăsat doar amăgirea...

14 feb-25 mai 2004

Dor

Mi-e dor s-aud o vorbă bună,
Mi-e dor de-o mângâiere,
Mi-e dor de lună...
Mi-e dor de razele de soare,
Dor şi de păsări călătoare...
Mi-e dor de braţele ce mă cuprind
Şi mă-nfăşoară-n dulce-alint.
Mi-e dor de câinele de-afară,
Mi-e dor de casă, dor de ţară...
Mi-e dor de clipe minunate,
Ce-n mintea-mi au rămas păstrate.
Mi-e dor de cerul plin de stele,
Văzut din podul casei mele.
Mi-e tare dor de nebunie,
Un dor nebun de veşnicie.
Mi-e dor să fiu iar fericită,
Să ştiu că sunt din nou iubită...
Mi-e dor de dulcea-ţi amintire,
Dar cel mai mult mi-e dor
De tine.

11 noiembrie 2003

Nu

Nu ştiu, dar totuşi înţeleg.
Nu văd, însă eu pot să cred.
Nu simt şi totuşi eu iubesc.
Nu pot şi totuşi vieţuiesc.
Nu vreau şi totuşi
Fac să crească
A universului
Poezie neînţeleasă...

19 martie 2003

Doar o să vină...

Am aşteptat atât să se-nfiripe
Un gând, o simpatie, iubire fără margini...
Şi-acum, când totu-ncet se conturează-n fapte
Aş vrea să mă întorc la fel de-ncet în noapte
Să reîncep povestea de iubire,
Dar fără gând şi fără margini...

O, dulce suferinţă! Întoarce-te la mine!
Căci nu îmi vine-a crede că totu-i pentru mine!
Să retrăiesc emoţia ce-mi înfioară vine,
Să simt că totu-n jur nu mai contează,
Să râd, când văd cum lent se contureză
O tainică clipire, o şoaptă de iubire...
Vreau să privesc cum mintea-mi aiurează!
Întoarce-te la mine, emoţie eternă de-mplinire!

20 noiembrie 2002