Mirona - Cella Serghi

Cella Serghi...un nume pe care l-am cunoscut abia în momentul în care cei de la Jurnalul au inclus cartea în colecţie. După ce am terminat Mirona, m-am întrebat cum de n-am auzit de Cella Serghi în liceu, de ce nu am studiat nici un roman al ei?
Lectura a fost placută şi m-a impresionat poate mai mult faptul că e scrisă de o femeie. Până să citesc Mirona, aveam senzaţia că geniul scriitoricesc e prin definiţie masculin. Nu ridic pe Cella Serghi la rang de geniu, dar pot spune că am rămas marcată de talentul ei. Lectura a curs uşor, fără pagini cu descrieri lungi şi obositoare pe care ai impulsul să le sari. Iniţial am avut senzaţia de atmosferă călinesciană, întâlnită în Enigma Otiliei, însă Mirona se concentrează pe căutarea bunicii Fana de către protagonistă şi preocuparea sa de a scrie un roman. Dorinţa Mironei de a deveni scriitoare, publicându-şi prima carte, mi-a apropiat-o şi probabil a ridicat-o pe Cella Serghi în ochii mei. În ultimul timp citesc despre personaje care vor să scrie sau mărturii ale scriitorilor [Romanul adolescentului miop, Creaţie şi morală].
Înglobând munca a 10 ani, romanul Cellei Serghi abordează tema regăsirii feminine şi evocă amintiri din razboi, ilustrând cu naturaleţe experienţa Mironei la Paris în anii studenţiei şi apoi în Micul Paris, revenită lângă parinţi din lipsa susţinerii financiare. Iubirea nu lipseşte din roman, însă destinul feminin parcă nu se centrează în jurul ei, ci caută cu pasiune împlinirea profesională. Mirona caută să devină scriitoare şi experimentează între timp emoţii şi situaţii care trezesc simpatie pentru modul în care ea reacţionează.
Nota: 9/10
p.s.:da, aş recomanda-o tuturor

Despre dependenţă, lene şi alţi demoni

I’m an addict. Nu contează că e soare afară sau de e frig, nu mi-e foame, nu mi-e sete atât timp cât am sursa dependenţei mele aproape. I’m a tv series addict. Dacă nu e lenea care mă ţintuieşte în faţa monitorului, atunci e dorinţa de a vedea următorul episod – dependenţa. Şi aşa pot digera un întreg sezon într-o zi, chiar dacă examenele de master bat la uşă. Îmi spun de nenumărate ori: “un episod şi gata”, dar odată alimentată, foamea de următorul mă roade, cerându-şi drepturile iar şi iar şi iar... E o chestiune de voinţă. Ca atunci când îţi propui să ieşi la alergat dimineaţa, sau să nu mai mănânci fast-food. Dacă ai noroc, te ţii de treabă o dată, de doua ori, dar apoi se instalează leeeeneaaaaaaaaa. Te simţi vinovat că pierzi atâta timp în faţa monitorului, când ai putea face o sumedenie de lucruri mult mai utile, însă timpul ăla trece aşa plăcut încât nu-ţi vine să te desprinzi din scaun/pat şi-ţi spui că pentru celelalte “şi mâine e o zi”. Mi s-a întâmplat cu Grey’s Anatomy, Bleach, Naruto, MD. House, Private Practice and now Friends.Toate cele 10 sezoane. Mi-a rămas un gust amar, dându-mi seama că, în realitate, nu poţi avea un cerc de prieteni atât de eterogen care totuşi să se închege şi care să-ţi fie mereu alături. Poţi cel mult găsi prieteni pentru diversele preocupări care-ţi bântuie mintea, sufletul, trupul. Dar când încerci să-i aduci în acelaşi anturaj, să-i faci să se cunoască, să devină prieteni între ei, te loveşti de un soi de reticenţă pe care cu greu ţi-o explici. Adevărul e că suntem exclusivişti. Judecăm, cântărim şi măsurăm pe orice individ nou cu care intrăm în contact şi uneori greşim...