Mirona - Cella Serghi

Cella Serghi...un nume pe care l-am cunoscut abia în momentul în care cei de la Jurnalul au inclus cartea în colecţie. După ce am terminat Mirona, m-am întrebat cum de n-am auzit de Cella Serghi în liceu, de ce nu am studiat nici un roman al ei?
Lectura a fost placută şi m-a impresionat poate mai mult faptul că e scrisă de o femeie. Până să citesc Mirona, aveam senzaţia că geniul scriitoricesc e prin definiţie masculin. Nu ridic pe Cella Serghi la rang de geniu, dar pot spune că am rămas marcată de talentul ei. Lectura a curs uşor, fără pagini cu descrieri lungi şi obositoare pe care ai impulsul să le sari. Iniţial am avut senzaţia de atmosferă călinesciană, întâlnită în Enigma Otiliei, însă Mirona se concentrează pe căutarea bunicii Fana de către protagonistă şi preocuparea sa de a scrie un roman. Dorinţa Mironei de a deveni scriitoare, publicându-şi prima carte, mi-a apropiat-o şi probabil a ridicat-o pe Cella Serghi în ochii mei. În ultimul timp citesc despre personaje care vor să scrie sau mărturii ale scriitorilor [Romanul adolescentului miop, Creaţie şi morală].
Înglobând munca a 10 ani, romanul Cellei Serghi abordează tema regăsirii feminine şi evocă amintiri din razboi, ilustrând cu naturaleţe experienţa Mironei la Paris în anii studenţiei şi apoi în Micul Paris, revenită lângă parinţi din lipsa susţinerii financiare. Iubirea nu lipseşte din roman, însă destinul feminin parcă nu se centrează în jurul ei, ci caută cu pasiune împlinirea profesională. Mirona caută să devină scriitoare şi experimentează între timp emoţii şi situaţii care trezesc simpatie pentru modul în care ea reacţionează.
Nota: 9/10
p.s.:da, aş recomanda-o tuturor