Mirona - Cella Serghi

Cella Serghi...un nume pe care l-am cunoscut abia în momentul în care cei de la Jurnalul au inclus cartea în colecţie. După ce am terminat Mirona, m-am întrebat cum de n-am auzit de Cella Serghi în liceu, de ce nu am studiat nici un roman al ei?
Lectura a fost placută şi m-a impresionat poate mai mult faptul că e scrisă de o femeie. Până să citesc Mirona, aveam senzaţia că geniul scriitoricesc e prin definiţie masculin. Nu ridic pe Cella Serghi la rang de geniu, dar pot spune că am rămas marcată de talentul ei. Lectura a curs uşor, fără pagini cu descrieri lungi şi obositoare pe care ai impulsul să le sari. Iniţial am avut senzaţia de atmosferă călinesciană, întâlnită în Enigma Otiliei, însă Mirona se concentrează pe căutarea bunicii Fana de către protagonistă şi preocuparea sa de a scrie un roman. Dorinţa Mironei de a deveni scriitoare, publicându-şi prima carte, mi-a apropiat-o şi probabil a ridicat-o pe Cella Serghi în ochii mei. În ultimul timp citesc despre personaje care vor să scrie sau mărturii ale scriitorilor [Romanul adolescentului miop, Creaţie şi morală].
Înglobând munca a 10 ani, romanul Cellei Serghi abordează tema regăsirii feminine şi evocă amintiri din razboi, ilustrând cu naturaleţe experienţa Mironei la Paris în anii studenţiei şi apoi în Micul Paris, revenită lângă parinţi din lipsa susţinerii financiare. Iubirea nu lipseşte din roman, însă destinul feminin parcă nu se centrează în jurul ei, ci caută cu pasiune împlinirea profesională. Mirona caută să devină scriitoare şi experimentează între timp emoţii şi situaţii care trezesc simpatie pentru modul în care ea reacţionează.
Nota: 9/10
p.s.:da, aş recomanda-o tuturor

Despre dependenţă, lene şi alţi demoni

I’m an addict. Nu contează că e soare afară sau de e frig, nu mi-e foame, nu mi-e sete atât timp cât am sursa dependenţei mele aproape. I’m a tv series addict. Dacă nu e lenea care mă ţintuieşte în faţa monitorului, atunci e dorinţa de a vedea următorul episod – dependenţa. Şi aşa pot digera un întreg sezon într-o zi, chiar dacă examenele de master bat la uşă. Îmi spun de nenumărate ori: “un episod şi gata”, dar odată alimentată, foamea de următorul mă roade, cerându-şi drepturile iar şi iar şi iar... E o chestiune de voinţă. Ca atunci când îţi propui să ieşi la alergat dimineaţa, sau să nu mai mănânci fast-food. Dacă ai noroc, te ţii de treabă o dată, de doua ori, dar apoi se instalează leeeeneaaaaaaaaa. Te simţi vinovat că pierzi atâta timp în faţa monitorului, când ai putea face o sumedenie de lucruri mult mai utile, însă timpul ăla trece aşa plăcut încât nu-ţi vine să te desprinzi din scaun/pat şi-ţi spui că pentru celelalte “şi mâine e o zi”. Mi s-a întâmplat cu Grey’s Anatomy, Bleach, Naruto, MD. House, Private Practice and now Friends.Toate cele 10 sezoane. Mi-a rămas un gust amar, dându-mi seama că, în realitate, nu poţi avea un cerc de prieteni atât de eterogen care totuşi să se închege şi care să-ţi fie mereu alături. Poţi cel mult găsi prieteni pentru diversele preocupări care-ţi bântuie mintea, sufletul, trupul. Dar când încerci să-i aduci în acelaşi anturaj, să-i faci să se cunoască, să devină prieteni între ei, te loveşti de un soi de reticenţă pe care cu greu ţi-o explici. Adevărul e că suntem exclusivişti. Judecăm, cântărim şi măsurăm pe orice individ nou cu care intrăm în contact şi uneori greşim...

Simţind teii în floare

12-13 iunie

Timp de o săptămână tot Bucureştiul a mirosit a flori de tei, de parcă ploaia a spălat oraşul ăsta şi cu fiecare strop de apă a aşternut peste el perdeaua plină de mirosul hipnotic al teilor. De când ieşeam pe balcon până-ajungeam iar acasă, după hoinăreala zilnică, nările mele erau în extaz. Chiar şi din colţul mahalalei puturoase se răspândea izul ameţitor.

A venit ziua de absolvire şi nările mele parcă săltau într-un dans nebun...Mă purtau departe, într-un tărâm al viselor împlinite şi eu mă pierdeam prin ele alergând ca zâna verii printre flori.

Apoi de vreo 2 zile l-am pierdut...s-a estompat uşor-uşor şi am aterizat din nou în realitate. Astăzi îl simt din nou, e aici lângă mine şi nările mele cunosc cel mai intens orgasm olfactiv.

Amintiri pentru un înger

Îţi mai aduci aminte de copilul bălai din tine? Cel care-mi aducea râme la poartă şi multe jivine?
Îţi mai aduci aminte cum toate mâţele lumii le adunai de prin grâul pârguit?
Îţi mai aduci aminte de gorgoaze, chisăliţă şi frăguţe?

Îţi mai aduci aminte cum a ta copilărie s-a sfârşit? Îţi mai aduci aminte cum ai ajuns de-ai iubit?
Îţi mai aduci aminte de ea, fata cu ochii ca marea şi păr de soare?
Îţi mai aduci aminte cum uşa a închis în urma ei şi te-a golit?
Îţi mai aduci aminte de ce ai suferit şi cum ai murit?

Clouds

I bring to you my obsession! Enjoy:P

Zoom in

Grey

Touching the edge of the world

Rising

Fluffy

Worried

Above all

From the hand of The Painter

Crying

Happy Fluffy

Masa tăcerii

Reunion

Bătrânul şi marea

Mi-am dorit de mult timp să citesc "Bătrânul şi marea" a lui Hemingway. Numele lui îmi era cunoscut de pe multe buze şi mă simţeam nevoită să-i ştiu scrierile, să-i fi atins opera.

Plimbându-mă prin Cărtureşti, am dat şi de Bătrân. Încă din raft m-a atras cartea, să-mi plimb degetele peste copertă, peste filele noi, să-i citesc ultima pagină, însă misterul era închis în folia de plastic protectoare. Aveam să mai aştept puţin până să mă bucur de el.

Am simţit tot timpul o apatie faţă de scrierile pescăreşti şi îmi era temă de sentimentul ăsta. La fel cum amintea cineva şi eu m-am simţit parcă nevoită să mă înclin în faţa măiestriei autorului şi m-am temut de reacţia mea.

Stilul lui Hemingway m-a surprins prin simplitate şi prin fluenţă. E acel tip de scriere care-ţi dă impresia că şi tu poţi fi un mare scriitor.

"Scriitorul adevărat este un om singur.[...]Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvite ceea ce deja s-a spus - tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că vom putea ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin."

E. Hemingway

Şi aşa începe...ne apropie de un bătrân pescar ce n-a mai prins un peşte de 84 de zile. El îşi încearcă singur norocul, fără puştiul care-l însoţea de obicei, fiindcă tatal acestuia nu-l mai lasă în barca bătrânului ghinionist. Astfel, Santiago iese în larg şi duce acolo o luptă cu peştele şi cu sine.

În aşteptarea prăzii, bătrânul vorbeşte singur, ţinându-şi de urât, nepăsător la gândul că ceilalţi pescari l-ar fi putut considera nebun, dacă ar fi fost acolo. În fond, nici ei nu respectau regula de aur a pescăriei: tăcerea. Ştia că au în bărcile lor radiouri. Deşi departe de oameni, bătrânul este totuşi preocupat de părerea semenilor, ca şi cum ei ar fi putut să-l vadă şi să-l judece.

Singurătatea devine un chin în lupta cu peştele. Nu de puţine ori gândul îi zboară la puştiul care l-ar fi putut ajuta, dacă ar fi fost lângă el. Dar este singur şi trebuie să se descurce chiar şi atunci când îşi răneşte mâinile, uneltele lui cele mai de preţ.
Pentru el, peştele e fratele lui şi-i vorbeşte întocmai. Ba chiar regretă că trebuie să-l omoare, însă lupta se dă între doi egali şi unul trebuie să câştige. Pe parcursul lecturii am avut impresia că bătrânul va avea o moarte tragică, acolo în larg, în lupta cu prada sa, însă altul este finalul.

"Bătrânul şi marea" e o poveste despre singurătate, despre efortul solitar de a învinge piedicile şi de a ajunge la victoria asupra sinelui. Mă întreb dacă, în final, bătrânul e un învins...Marea îl încearcă fără-ncetare şi chiar dacă învinge peştele, atrage prin asta alţi prădători care-i devorează prada şi-i năruie efortul. Ajunge acasă istovit, purtând dovada măiestriei sale, care nu-l ajută totuşi să scape de sărăcie. Santiago e un învins al destinului, dar un învingător al sinelui şi al semenilor lui.

Nota: 9/10