sâmbătă, 30 aprilie 2011

Experiencing India - III - Surprizele continua...


Ne dăm jos din maşină şi-ncercăm să ne înţelegem cu negrişorul nostru pentru cheile de la apartament. După figura lui fixă cu care mă priveşte, mă resemnez, e inutil, nu ştie nimic, nu înţelege nimic.

„Maamsign ”...şi îmi întinde o foaie cu te miri ce scris apoi dă bagajele jos şi-şi vede de drum. La scara blocului, nenea portar se uită intrigat la cele două albe aterizate în toiul nopţii în faţa lui. Degeaba încercăm să îl lămurim ce căutăm noi acolo, negrişorul ne priveşte cu aceeaşi mimică imobilă şi articulează un „ yes, yes”, sintagma de cod pentru nu-înţeleg-nimic-din-tot-ce-îmi-spuneţi-dar-mă-prefac-atât-cât-pot. Nu-i altă cale decât în sus!

Ajunse la etaj ne lovesc imaginaţia grilajele de fier şi lacătele care împodobesc fiecare uşă ...”Ce s-o fi petrecând pe-aici de au ăştia nevoie de astâta fier?!”.  Sunăm în zadar la uşă iar când obosim îmi folosesc roaming-ul pe contactul de la muncă. Şi Varsha-mi spune să insist că e în apartament caretaker-ul. Şi insist, şi insist, şi insist...Şi ce să vezi, ca în faţa lui Ali Baba, uşa se deschide înaintea noastră şi ne întâmpină un negrişor mititel, îmbrăcat în pantaloni de pijama şi maiou care ne ia în primire bagajele în timp ce vorbeşte în continuu (mai mult ascultă) cu Varsha la mobilul meu. Dăm să intrăm în living şi nu mică ne este mirarea când primim a doua surpriză: semeni de-ai gazdei noastre, vreo doi, dorm nestingheriţi pe podeaua de marmura din faţa canapelei – canapeaua goală. Stupoare.

Caretaker-ul ne conduce adormit la una dintre camere cu un singur pat dublu, un dulap într-o stare mai deplorabilă decâl al bunică-mii şi o plasmă pe peretele de la capătul patului. În cameră e loc doar cât să faci  3 paşi de vrei să-ţi dezmorţeşti picioarele. Deasupra patului tronează nelipsit ventilatorul iar pe pat şede şifonată lenjeria de pat, vrută a fi cândva demult albă şi nefolosită. Nu...e clar, ăsta-i un vis, îţi baţi joc de mine?! Am petrecut atâtea ore de zbor ca să ajung într-un loc în care nu există limită a decenţei de igienă?! Şi  mai vin şi din partea unei multinaţionale cu pretenţii de calitate...Dacă eram studentă, pe cont propriu, mai admiteam compromisuri din nevoi economice, dar acum?! Nicio scuză!

Îi cer caretaker-ului lenjerie de pat curata. N-are. „Tomorrow”. Ştie puţină engleză – adică mai deloc. Mă înţeleg cu el prin semne. Mă duc să inspectez baia, măcar să fac un duş după drumul ăsta infernal. Mă apucă oroarea – un closet într-o stare de nedescris, duşul – o ţeavă plină de calcar bătând direct pe gresie, perdeaua de baie şi ea vrută a fi alb-transparent din facere...Simt că explodez...

Mă închid cu Niko în cameră şi îmi revărs furia înjurând de mama focului pe cei ce-au  rezervat asemenea cazare! Nu, nu se poate...eu vreau să plec, eu nu stau aici în seara asta. O sun pe Varsha şi să facă ce ştie! Nu mă interesează! Niko e mai calmă, poate şi pentru că mă manifest eu cât pentru 10. Apelează la umanitatea mea, e totuşi 5 în creierii dimineţii...poate aşa or fi standardele la ei. Cine ştie, doar am citit o grămadă de bloguri de povesteau mizeria de peste tot. Niko râde isteric. Îmi vine să o pocnesc.  Fierb în mine şi îmi număr banii din cont. Îmi iau bilet de avion înapoi. Mâine dimineaţă.

 Mă duc să fac un duş, mi-e foame, sunt obosită şi în stare să strâng de gât pe cineva. Îmi fac cu greu curaj să intru în baia fără chiuvetă, cu găleata plină de o zoaie albicioasă despre a cărei provenienţă şi utilitate refuz să mă întreb. Hârtie igienică – ioc. Dau drumul la duş  - cuprinsă de o senzaţie germofobă dezvoltată subit, caut să ating cât mai puţine din jurul meu şi să spăl oboseala, senzaţia asta de greaţă şi repulsia de a împărţi camera cu vietăţi a căror specie nu o cunosc.

Sunt atât de nervoasă că îmi vine să plâng dar furia mă stăpâneşte total şi nu mă pot descărca. Mă cred în stare de orice în minutele astea. Şi îmi mai e şi foame pe deasupra! După ce vine şi Niko de la duş, dăm să mergem în bucatărie să mâncăm. Căutăm în zadar întrerupătorul – nu există, decidem că lanterna telefonului e mai la îndemână. Ieşim din cameră cu grijă să nu facem prea mult zgomot, să nu care cumva să-i trezim pe negrişorii noştri mititei, care dorm săracii în living, pe jos. În bucătărie, căutând vase curate şi tacâmuri, dăm la lumina lanternei de haosul, jegul şi panzele de paianjen  de pe mobilier şi maşina de spălat. Renunţăm la gândului cinei în bucătărie şi ne retragem resemnate în cameră, tranformând patul în masă. După cina în minunatele condiţii, igiena orală...la baie? nu n-avem chiuvetă – la bucătărie, deci. Tot la lumina lanternei, pe rând ne spălăm pe dinţi iar în neobrăzarea noastră trezim şi un gândac de-un deget, deranjat de zgomot şi de lumină.

Prosoapele pe pat şi pernă, adormim extenuate şi învinse de universul ăsta nou în speranţa că ziua de mâine ne va oferi o cale, o rezolvare...Nu trece mult şi în uşă se aud bătăi grăbite. E 11 dimineaţa – ce e? „Breakfast mam’!” O trimit pe Niko să deschidă uşa să explice gazdelor că nu trezeşti un om din somn după un zbor de 15 ore. Îi zic ei să deschidă şi să vorbească ea pentru că eu, dacă mă ridic din pat la ei simt că o să-i spulber şi-or să se crucească la mine ca la o arătare din altă lume. Cât tupeu! După ce că toate arată...Cât tupeu!

Mai trec câteva ore de somn şi ne dezmeticim şi noi pe la un 3 după-masă să mergem să ne întâlnim cu Mohit, poate mâncam ceva, o supă, ceva mâncare gătită. Când să ieşim din cameră, caretaker-ul ne întreabă cântat de roocleanin’ astfel că îmi trebuie vreo 4 minute bune şi vreo câteva repetări să înţeleg ce cuvânt englezesc crede el că pronunţă acolo. Odată dezluşit îl aprob vehement şi îi spun să schimbe şi cearşafurile. Pentru o secundă zăresc în ochii lui licărirea fixă şi-i spun lui Niko în drum spre ieşire: „Să vezi că n-o să le schimbe”.

În sfârşit, am plecat numai de dragu’de-a ieşi din camera aia şi de sub privirile celor 3 negrişori. Ne vedem cu Mohit şi mergem prin mall-uri încercând să găsim ceva de mâncare. Până la urmă ne oprim la Subway – eu vreau mâncare gătită, eu vreau o supă – mă resemnez cu un sandvici indian, iute de îmi ardea gura şi stomacul meu obosit de atâta mâncare de pe avion. Rămân cu frustrarea foamei şi mi se face brusc dor de un borş de-acasă. Mda, îmi pun pofta-n cui.
După ce pierdem tot restul zilei prin mall-uri (în Pune nu sunt parcuri deschise în weekend, iar atunci când sunt deschise, sunt ori cu plată, ori cuib pentru îndrăgostiţi) ne întoarcem fără tragere de inimă la apartament unde cei 3 ne aşteaptă cuminţi pe canapea şi sar ca un resort când intrăm pe uşă. Le e teamă. Cred că nu stau legal aici. Tind să cred că ei toţi sunt prieteni ori fraţi, caretaker-ul  e singurul angajat să întreţină apartamentul  iar ceilalţi dorm acolo pe marmură, pentru că probabil acasă nu au unde, sau nici casă nu au...Ne ducem la noi în cameră şi mă uit în jur sperând să văd vreo diferenţă după room cleaning...însă abia dacă era măturat iar aşternuturile noastre alb-gri-cu-pete sunt acum întinse frumos peste tot patul. Îmi ies din pepeni şi îl chem pe caretaker să le ia. De faţă cu el desfăţ pernele şi pilota şi arunc pe jos lenjeria murdară  în care a trebuit să dormim o noapte. Înţelege şi caută altele curate, uitându-se la mine ca la o sărită de pe fix.

Despic cu Niko firu’n 4, 8, 64, nici noi nu mai ştim. Încercăm să ne convingem una pe alta că poate aşa-s standardele de curăţenie la ei, poate nu au ştiut cand au închiriat the shared appartment că mai locuiesc în el şi îngrijitorii, că păianjenii domnesc pe cuva maşinii de spălat, că baia nu are minimul necesar şi nu îndeplineşte minimul de igienă...creăm noi scuze în avans pentru următoare zi la muncă, atunci când aveam să vorbim cu HR-ul despre s i t u a ţ i e.

Şi dăi şi povesteşte, cum am ajuns, cum ne-a deschis, cum ne-a surprins, cum dormeau, cum ne-am spălat, cum am mâncat, cum am dormit, cum ne-am înţeles, cum că erau 7 negri într-un apartament de 4 camere şi 2 albe. „Hai Niko, exagerezi măi, nu erau 7!” La care Niko mă pune să număr: trei la primărie, este, trei la prefectură pe marmură, este, unul la partid, este. Şi noi două. Şi atunci realizez. Am avut un noroc chior! Orice, absolut orice ar fi fost posibil!

luni, 25 aprilie 2011

Experiencing India - II - Surprize, surprize...

Mă trezesc după 2 ore de somn, după o repriză de muncă şi refăcut bagajul, şi dau comandă de un taxi: "La Otopeni." Şoferu' cam strambă din nas, după ce porneşte şi în creierii dimineţii începe să flirteze. "Dacă nu aveam aşa o companie plăcută nici prin cap nu îmi trecea să te duc la aeroport...Că vezi e altceva să ai o clientă cu care să ai ce vorbi, că unora nu le scoţi 2 cuvinte nici cu cleştele." Eu "Deh...". I'm not a morning person, însă îmi calc pe coadă şi îmi dau drumul la small talk să nu am surprize. Săturându-mă să îl aud smiorcăindu-se că nu are cursă cu care să vină înapoi de la aeroport, mă hotărăsc să îi las ceva mai multişor. Cer bon ştampilat...n-are, pentru că i s-a stricat aparatul şi alte bla bla-uri.

Cobor şi o aştept pe Niko să ne facem check-in-ul. Încă nu îmi dau seama că plec. Cu jumate de ora înainte, Niko îşi ia la revedere de la ai ei şi mergem. Prima oprire: Paris! Avem escală de o ora jumate şi nici una nu ştie aeroportul. Întrebăm un gardian: "Do you speak english?". El:" A little". Bine dom'le, dacă ai înţeles ce te-am întrebat, tot îi bun. "Do you know where Terminal C is?" Nenea ne arata dreapta, însă cu stupoare pe tabelă sunt toate celelalte mai puţin C. Zic, stai stai că francezu ne zăpăceşte. Niko ochi de şoim vede scris în stânga pe o săgetuţă direcţia către terminalul nostru şi mergem şi luam zi bus de la un terminal la altul. Şi apoi aşteptăm, că mai avem timp berechet. Cam cu altă jumate de oră ne deplasăm spre poarta de îmbarcare. Coada frăţică, exact ca pe vremea lu' Ceaşcă la "adidaşi". Mulţişori albi pentru zborul spre Mumbai, îmi zic în sinea mea. În final, ne urcăm în avion şi ne loveşte, ce crezi? Mirosul. Cei care au avut "ocazia" să stea în preajma negrişorilor prin Franţia ştiu, numai că de data asta sursa e de altă naţie. Eu stau la margine, de Niko mi-e mai milă căci negrişorul din dreapta ei s-a cam certat cu apa şi săpunul de ceva timp. Numai hop că înainte de a decola, căpitanul ne anunţă că pentru siguranţa şi sănătatea noastră, stewardesele vor purifica aerul. Şi le vezi pe dragele flight attendant cu câte un spray în fiecare mână, fiecare pe unul din culoare purificând. Cred că mai bine amenajau un duş şi ne împărţeau un săpun sau gel ceva...Temporar, după ceva vreme, puteam să respiram: ori spray-ul şi-a făcut efectul, ori ni s-a călit nasul. Cert e că tot zborul am îngheţat cu toate păturicile date de Air France. Probabil dăduseră, for our health, AC-ul la maxim să nu ne sufocăm de mireasma negrişorilor.

Zborul frumos-frumos şi nu prea după atâtea ore petrecute într-un scaun. Eu nu pot sa dorm şi nenea din faţa şi-a lăsat spatarul la maxim şi stau cu toate în poală. După muuulte ore de nesomn coborâm în Mumbai direct în aeroport de unde ne preia un autobuz. Trecem pe la control, lui Niko îi fug actele din mână nerăbdătoare să vadă India. Ne găsim repejor bagajele undeva într-un hol intacte şi pornim spre ieşire să-l găsim pe şoferul cu pancarta firmei. Niko ochi de şoim îl zăreşte şi ne înţelegem cu el să aştepte să ne luam apă. Între timp aduce maşina şi pornim înspre Pune după prima surpriză: şoferul ne întreabă unde mergem...să recapitulăm: am plecat în interes de afaceri, cu aranjamentele unei companii şi timp de vreo săptămână, pe puţin, se ştia că vom ajunge în Mumbai. Zic bine, dar nu ţi-a spus Varsha unde mergem? Zic poate ne-a întrebat aşa să vadă dacă avem alte planuri... Îi arăt adresa printată şi ne pierdem apoi în trafic prin slam-ul Mumbai-ului.
E 1 dimineaţa şi oraşul mişună mai ceva ca un furnicar. Nu mă aşteptam la atâta activitate la ora aia târzie din noapte. De-o parte şi de alta a drumului se construieşte...sau se dărâmă deopotrivă. Peste tot e un amalgam de şantier şi ruină cu multe barăci colorate lipite între ele ca într-un bazar şi din când în când câte un negrişor iese în stradă să se întâlnească în intersecţie cu vecinu'. Ne amestecăm printre maşini şi camioane de zici că eram pe-o centură şi nu pe-o autostradă între două metropole. De-o parte şi de alta suntem flancaţi de camioane colorate în spatele cărora scrie cu litere mari "HORN OK PLEASE" asemănătoare cu ăsta:
Pe lângă ele, maşinuţa noastra pare o furnicuţă în lumea hipopotamilor. Şoferul îşi pune căştile în urechi şi conduce. Nu ştie multă engleză şi evită conversaţia. Eu sunt curioasă să aflu cam cum e viaţa lor aici, în lumea asta total diferită de civilizaţia europeană. Nu reuşesc să scot de la el decât un "Yes, yes" iar când vrem să dea AC-ul mai încet, îi facem amândouă semne disperate cu mâinile din spatele maşinii, sperând că ne vede şi îşi face milă de sinusurile noastre. Într-un final în închide de tot dar deschide geamul şi atunci îmi mustrez sinusurile că au protestat la un pic de răcoare, căci le e dat să suporte mirosul autostrăzii îmbâcsit cu benzină şi aerul umed şi greu. Traficul e infernal şi stăm pe loc ceva vreme sau ne miscăm cam câte un metru în 20 de minute. Din când în când îşi clăteşte gura cu apă şi fără jenă o scuipă pe asfalt. Mi se face greaţă şi nu-i mai zic nimic.

După vreo 3 ore jumate ajungem în Pune la complexul de apartamente Fortaleza, "A slice of Paradise"...aveam să aflăm curând ironia mesajului:

joi, 10 martie 2011

Experiencing India - I - Preparing

Vaccin-checked
Medicamente-checked
Haine de vară-checked
Trolere-checked
Azi îmi fac bagajul pentru
India. Chiar plec. Îmi mai lipsesc câteva lucruri: vreo 2-3 medicamente, crema de plajă, autan...Mâine e ultima zi în România.
Şi îmi încep vineri dimineaţă ultimele pregătiri. Alerg tot Crângaşiul înainte de muncă pentru un amărât de autan şi cremă de plajă. Ce-i drept, cine naiba s-a gândit că în mijlocul lui martie ţi-ar trebui cremă de plajă...Încerc să explic dragelor farmaciste ce şi cum, cremă cu factor de protecţie mare şi mă trezesc că îmi pun în faţă tot felul de brand-uri care mai de care, cu nişte scoruri de mă ustura inima doar când le priveam. Zic să încerc şi un plafar, să se minuneze şi doamna vânzătoare. Şi reiau povestea: ştiţi caut cremă de plajă cu factor de protecţie mare, 30+ măcar...aveţi? Tanti mă măsoară din cap până în picioare, se uită la mine cu o privire de "săraca nebună" şi îmi întinde un noname cu SPF20. Până să îi explic eu că plec in the farfarawayland unde termometru merge lejer la 40+ şi că vezi eu albă, piele sensibilă, predispunere la arsuri and all that crap, picioarele m-au scos afară şi aleargă spre o altă farmacie; mă împac cu gandul că tre' să dau o avere pe o amărâtă de cremă de plajă. 5 farmacii mai târziu şi vreo 45 lei minus găsesc şi crema într-un helpnet.
Vineri confrunt cu Niko bagajul şi mă întreb ce să scot să fac loc cumpărăturilor din INDIA. Nu am multe lucruri, câteva haine office, 2 tricouri, sandale şi chestii de-ale fetelor.
Mă trec tot felul de fiori şi sentimente amestecate, entuziasm, frică şi curiozitate. Plec pentru prima dată din ţară, zbor pentru prima dată. Mă abandonez noului...

joi, 17 decembrie 2009

Gol

Rupi din mine ca şi cum ai rupe dintr-o pită caldă, sfâşiind cu nesaţ pan' ce rămâne doar coaja, fărâmă a unui întreg. Rupi din mine şi loveşti cu sete înarmat cu ale tale idei...Bătăi de cuvinte mă fac să mă chircesc, ca un bătrân cu oase fragile. Rupi din mine şi îmi spui că nu înţelegi de ce-mi lipseşte o bucată şi am sufletul ciunt.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Mirona - Cella Serghi

Cella Serghi...un nume pe care l-am cunoscut abia în momentul în care cei de la Jurnalul au inclus cartea în colecţie. După ce am terminat Mirona, m-am întrebat cum de n-am auzit de Cella Serghi în liceu, de ce nu am studiat nici un roman al ei?
Lectura a fost placută şi m-a impresionat poate mai mult faptul că e scrisă de o femeie. Până să citesc Mirona, aveam senzaţia că geniul scriitoricesc e prin definiţie masculin. Nu ridic pe Cella Serghi la rang de geniu, dar pot spune că am rămas marcată de talentul ei. Lectura a curs uşor, fără pagini cu descrieri lungi şi obositoare pe care ai impulsul să le sari. Iniţial am avut senzaţia de atmosferă călinesciană, întâlnită în Enigma Otiliei, însă Mirona se concentrează pe căutarea bunicii Fana de către protagonistă şi preocuparea sa de a scrie un roman. Dorinţa Mironei de a deveni scriitoare, publicându-şi prima carte, mi-a apropiat-o şi probabil a ridicat-o pe Cella Serghi în ochii mei. În ultimul timp citesc despre personaje care vor să scrie sau mărturii ale scriitorilor [Romanul adolescentului miop, Creaţie şi morală].
Înglobând munca a 10 ani, romanul Cellei Serghi abordează tema regăsirii feminine şi evocă amintiri din razboi, ilustrând cu naturaleţe experienţa Mironei la Paris în anii studenţiei şi apoi în Micul Paris, revenită lângă parinţi din lipsa susţinerii financiare. Iubirea nu lipseşte din roman, însă destinul feminin parcă nu se centrează în jurul ei, ci caută cu pasiune împlinirea profesională. Mirona caută să devină scriitoare şi experimentează între timp emoţii şi situaţii care trezesc simpatie pentru modul în care ea reacţionează.
Nota: 9/10
p.s.:da, aş recomanda-o tuturor

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Despre dependenţă, lene şi alţi demoni

I’m an addict. Nu contează că e soare afară sau de e frig, nu mi-e foame, nu mi-e sete atât timp cât am sursa dependenţei mele aproape. I’m a tv series addict. Dacă nu e lenea care mă ţintuieşte în faţa monitorului, atunci e dorinţa de a vedea următorul episod – dependenţa. Şi aşa pot digera un întreg sezon într-o zi, chiar dacă examenele de master bat la uşă. Îmi spun de nenumărate ori: “un episod şi gata”, dar odată alimentată, foamea de următorul mă roade, cerându-şi drepturile iar şi iar şi iar... E o chestiune de voinţă. Ca atunci când îţi propui să ieşi la alergat dimineaţa, sau să nu mai mănânci fast-food. Dacă ai noroc, te ţii de treabă o dată, de doua ori, dar apoi se instalează leeeeneaaaaaaaaa. Te simţi vinovat că pierzi atâta timp în faţa monitorului, când ai putea face o sumedenie de lucruri mult mai utile, însă timpul ăla trece aşa plăcut încât nu-ţi vine să te desprinzi din scaun/pat şi-ţi spui că pentru celelalte “şi mâine e o zi”. Mi s-a întâmplat cu Grey’s Anatomy, Bleach, Naruto, MD. House, Private Practice and now Friends.Toate cele 10 sezoane. Mi-a rămas un gust amar, dându-mi seama că, în realitate, nu poţi avea un cerc de prieteni atât de eterogen care totuşi să se închege şi care să-ţi fie mereu alături. Poţi cel mult găsi prieteni pentru diversele preocupări care-ţi bântuie mintea, sufletul, trupul. Dar când încerci să-i aduci în acelaşi anturaj, să-i faci să se cunoască, să devină prieteni între ei, te loveşti de un soi de reticenţă pe care cu greu ţi-o explici. Adevărul e că suntem exclusivişti. Judecăm, cântărim şi măsurăm pe orice individ nou cu care intrăm în contact şi uneori greşim...