Lumini şi umbre în amurg

Umbre ameţite rătăcesc pe valul întristării, ce-mi inundă viaţa în chip necunoscut. Adieri de suflet se aud la geamul îngheţat de spaima întunericului. Pe lângă vuietele oarbe, ce vin din adâncul înaltului, văd în marginea infinitului sclipiri de inspiraţie palidă. Cu braţele deschise fug însetate de lumină făpturile nopţii. Roiesc, sorbind în adâncuri crâmpeie de lumină zglobie, ce-a murit o dată cu apusul soarelui.
A venit noaptea...

1 februarie 2002

Experinţa Cartea vs. Filmul

The Painted Veil

<-Carte vs. Film->

Pentru prima dată, am hotărât să mă supun dezbaterii cartea sau filmul, curioasă fiind cât de mult se respectă firul cărţii la ecranizare.
Am citit întâi cartea, pentru a nu fi influenţată de imaginea pe care filmul mi-ar fi oferit-o. În mare, acţiunea se concentrează în jurul unui cuplu de proaspăt căsătoriţi: Kitty şi Walter. Ea îl acceptă, deşi nu-l iubeşte, dar e forţată de prejudecăţile legate de vârsta ei. Insistenţele părinţilor şi faptul că sora ei îşi găseşte mai repede o partidă o fac să grăbească mariajul. El, bacteriolog, om de ştiinţă inteligent şi interiorizat, aproape taciturn, dar cu o pasiune nebună pentru ea, o cere în căsătorie pentru că o iubeşte, deşi abia dacă o cunoştea.
Ea se indrăgosteşte de un alt bărbat însurat, Charlie Townsend, cu care are o aventură. Când Walter află, îi oferă soţiei două variante: să-l însoţească în Mei-tan -fu, o localitate bântuită de holeră, sau el va intenta divorţ pe motiv de adulter, ameninţând să îi compromită atât pe ea cât şi pe Charlie.
Kitty îl înduplecă să o lase pe ea să divorţeze, însă Walter îi pune o condiţie: ca Dorothy Townsend, soţia lui Charlie, să accepte să divorţeze, iar el să se însoare cu Kitty.
Spunându-i situaţia amantului ei, Kitty constată cu stupoare că Charlie nu vrea să divorţeze şi că de fapt nu o iubeşte. Ea se vede nevoită să plece la Mei-tan-fu.
Citindu-l pe Charlie, Walter dă deja dispoziţii să i se facă bagajul soţiei sale, iar când aceasta îi confirmă că va merge cu el, Kitty realizează că Walter ştia care va fi reacţia lui Charlie.
În Mei-tan-fu, Walter se ocupă de bolnavi şi încearcă să găsească un leac pentru pentru holeră, muncind din greu, dormind puţin şi mâncând mai nimic. Nu se mai uită la soţia sa nici când îi vorbeşte şi ajung amândoi ca doi străini.
Kitty vizitează o mănăstire de maici franceze catolice, unde ajunge să şi lucreze cu orfanii. Într-o zi leşină şi se află că e însărcinată. Când Walter întreabă dacă e al lui, răspunsul "Nu ştiu" îi îndepărtează şi mai mult. El se îmbolnăveşte şi moare de holeră, ea se întoarce în Anglia, alături de tatăl ei, pe care îl găseşte liber, mama ei decedând în timp ce ea călătorea spre casă.
Concluzia cărţii: ea nu l-a iubit niciodată pe Walter şi s-a simţit liberă când acesta a murit.

Surpriza filmului: câteva replici sunt identice, iar atmosfera creată e foarte similară cu cea pe care o regăseşti în carte. Filmul are o doză mai mare de optimism. Dacă s-ar fi optat pentru o reproducere fidelă a scenariului cărţii, drama ar fi trebuit să fie mai accentuată. Câteva scene au fost excluse: cea în care Kitty o cunoaşte pe soţia lui Waddington, o manciuriană frumoasă şi plină de mister ( a fost redată parţial), alta ar fi scena în care Dorothy o invită să stea în casa ei după ce moare Walter şi adulterul pe care îl săvârşeşte cu Charlie încă o dată, iar scena finală în care descoperă tatălui ei acelaşi sentiment al libertăţii la moartea mamei sale.
În schimb, există o întâlnire între ea cu fiul ei şi Charlie. Filmul lasă misterul nedescifrat, dar numele baiatului denotă că a ajuns să îl iubească pe Walter, iar moartea lui vine ca o ultimă pedeapsă a infidelităţii ei.

Cred că orice ai alege prima dată nu poţi să nu încerci un uşor sentiment de dezamăgire sau blazare, ştiind deja firul evenimentelor pentru a doua alegere. Se pierde cumva senzaţia de nou, descoperirea.
Ce m-a împins să văd şi filmul a fost curiozitatea de a compara imaginea pe care mi-a creat-o cartea cu cea a filmului.
Eu una prefer ordinea carte-film, dar nu aleg nici una din variante exclusivist.
Nota carţii: 3/5
Nota filmului: 6/10 (daca nu aş fi citit cartea, aş fi acordat un punctaj mai mare filmului)

...

lui C.
Iubitul meu, în ceas de noapte,
Te caut, jinduiesc mocnit după-ale tale şoapte.
Îţi simt făptura mândră, caldă,
Scăldată-n dragoste curată -
Un Cupidon, la tălpi să-mi cadă...

Mi-e dor de tine, înger scump,
Să-ţi mângâi somnul tău adânc.

O, purpură! O, floare singulară!
Tu rupi decorul turmei mari de-afară!
Eşti dar sublim, eşti fericire brută,
În lumea asta rece, slută...

Cu-n vers şi-un gând rupt de tipare,
Ajungi în inimă şi-mi pare
Că pielea ta cea fina uşor-uşor tresare
La o simplă sărutare.
Totu-n jur deodat' dispare
Şi rămâi fără scăpare.

Gol şi dulce te aşterni în poala mea
Şi mă simt regină când se-ntâmplă asta.
Lumea de ne va nega,
Tu vei rămâne-n veci
iubirea mea.

28 februarie-6 martie 2008

"Epoca de aur"

Mă cutremur de fiecare dată când citesc ceva despre "epoca de aur". Zilele trecute mi-a parvenit un supliment de colecţie al Jurnalului Naţional (cred), intitulat "Decreţeii". L-am sorbit, parcă, mânată de dorinţa de a afla despre suferinţă, tragic şi un Decret inuman.

Câteodata e în noi ceva care ne împinge să savurăm şi să ne minunăm de tragedia altora. Stă în firea umană să rămână perplexă la nenorocirile prin care au trecut unele persoane.

Acelaşi sentiment, pe care îl recunosc inferior, m-a împins să citesc pagini despre o politică absurdă şi un ţel lipsit de raţiune. Gândindu-mă la vremea aceea şi la politica de creştere a natalităţii dusă de nea' Nicu pot numai să conchid cu ideea că îşi dorea o masă de oameni "scoşi la tipar", care să gândească ceea ce le-ar fi impus el. O adunare de "animale" care să-l proslăvească. Îşi dorea probabil un imperiu al prostiei şi al stagnării.

Generaţia decreţeilor trebuia să fie una care să-i permita să manipuleze şi să conducă asemeni generalului nemuritor din "Toamna patriarhului".

Citesc cu un gust amar tot ce-mi cade în mână despre acea perioadă şi parcă nu mă pot opri. Sentimentul tragicului mă cuprinde, reflectând la evenimentele de atunci, nu pot să nu încerc o stare de neputiinţă, ştiind că mulţi au suferit pe nedrept. Mă revoltă toate ideile găsite prin cărţi gen "Fenomenul Piteşti". Mă revoltă şi mă fac să vorbesc, să mă opun, să militez pentru dreptate,pentru drepturile omulului, care au fost încălcate în perioada comunistă, iar oamenii acelor vremuri care cutezau să gîndească altceva decât ce le dicta Partidul erau trataţi mai rău decât animalele, cică se numea "reeducare".

Gândidu-mă la torturile la care au fost supuşi unii oameni înainte de '89, nu pot să nu exclam "Nu înţeleg!Nu înţeleg cum o altă fiinţă umană poate să facă aşa ceva altui seamăn!".

Şi nu înţeleg nici persoanele care şi în ziua de azi îl venerează pe Ceauşescu şi regretă vremurile "epocii de aur". Cum pot fi atât de inconştienţi? mă întreb...Singurul lucru la care mă pot gândi e că aceşti oameni nu ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat sub Ceauşescu, în închisorile de pe vremea aceea. Şi pentru ce? Pentru că unii mai şi gândeau şi se împotriveau creării acelei utopii la care visa fiul mult iubit? Pentru ce au suferit unii pe nedrept?...pentru ca România să fie liberă...un preţ prea mare. Prea puţini îşi aduc aminte de ei, prea puţini le onorează memoria şi prea puţin se face pentru cei care au supravieţuit dictaturii ceauşiste şi pentru cei care au rămas în urmă...

Se pune problema dacă era mai bine înainte de '89 sau dacă e mai bine acum. Cineva mi-a spus azi că pe-atunci, dacă te ducea capul, cu arme corecte şi cu argumente îţi puteai face dreptate, chiar dacă întâlneai multe piedici, dar în final îţi puteai rezolva problema. În ziua de astăzi toată lumea îţi dă dreptate, însă când vine vorba să ţi se facă dreptate, nu se poate, problemele rămân nerezolvate.
Aşa să fie oare?

Independeţa Kosovo - o problemă

Deşi nu sunt mare fan al politicii şi mă gândesc rar la ce se întâmplă, spre ruşinea mea, criza din Kosovo m-a pus pe gânduri, atât pe mine, cât şi pe mulţi alţii care au urmărit ultimele evenimente. Nu se poate să nu te treacă un fior pe şira spinării când ia amploare un asemenea conflict.
Să sperăm că se vor calma spiritele şi vom scăpa fără III World War.

Zi de februarie...

zi ciudată, plina de impresii.Am descoperit că mai există speranţă! nu am mai scris de mult, dar azi cu ceţa şi cu soarele, alternând în schimbare cuvintele se leagă şi am evadat din mine în poezia vieţii.

şi ce dacă nimeni nu mă vede şi ce dacă timpul mă îneacă...eu voi fi invizibilul spirit ce prin voi o să treacă dincolo. moliciunea mea dă să mă sustragă, rezist cu greu şi aştept ca timpul să treacă.

încă un examen, dar sufletul meu deja zburdă ca liber...şi mă întreb cât de absolută e libertatea? fiinţa mea se zbate între a învăţa inutilităţi şi a-şi descoperi noi laturi.

va trece încă un examen şi mintea mea va refuza atunci orice interacţiune. de ce inspiraţia vine doar când nu ai timp de ea? de ce mă constrânge societatea să trăiesc aşa...de ce ai nevoie de ban ca să exişti între oameni şi alături de ei?