More Cas Haley

Gata....stresiune free :D. I feel so good. I can relax now. Here is some relaxing music...

Am lipsit

Am lipsit! I know! Dar am avut un motiv foarte bun pentru asta! Mi-a fost virusat PC-ul şi între timp mi-am pierdut toate lucrurile pe care le aveam pe el!
So...no poze din Sighişoara cum am promis...sorry!
Dar am învăţat să:

• instalez singură windows-u
• să formatez partiţiile din command prompt
  
• să scot viruşi (aproximativ)
• să fac antivirusul să se updateze....success
  

Vacanţa de Paşti... ca de Paşti: am păscut fericiţi :D!
News: vineeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee seeeeeeeeesiuuuuuuuuuuneaaaaaaaa :(((((((((((:((((((
Mă strigă proiectele nefăcute care s-au adunat frumos şi acu' îmi fac viaţa amară...
Bye

Summit+Student=Vacanţă

Summitul mi-a adus...vacanţă! Şi nu orice fel de vacanţă, ci vacanţă la Sighişoara :). Din păcate, vremea nu a ţinut cu mine şi nu mi-a arătat un oraş în primăvară, ci a fost mohorâtă şi mi-a mai dat în dar şi o răceală zdravănă, care nici azi n-a fugit de mine, în ciuda tuturor drogurilor îngurgitate împotriva ei.
Mi-a plăcut ritmul vieţii care curge calm în zona cetăţii. Ce mult alergam după el în Bucureşti...
Impresii despre Sighişoara...în curând în imagini;).

Villette

Romanul lui Charlotte Bronte, Villette, a fost pentru mine o dezamăgire, o carte după care nu pot exclama ceva, o carte care nu te emoţionează într-atât pe cât ar trebui să o facă un roman de dragoste, deşi se vrea a fi.
Nu ştiu dacă dezamăgirea o pot pune pe seama personajului, Lucy Snowe, o profesoară de engleză ştearsă, spectator al propriei sale vieţi, sau dacă blazarea care m-a încercat după citirea cărţii se datorează mai mult firului acţiunii, care poate fi uşor dedus, graţie micilor indicii pe care autoarea ţi le presară pe parcurs.
Găsesc romanul lipsit de pasiune, mai degrabă o înşiruire letargică a unor evenimente ce îţi dau impresia că ar fi fost trăite de către autoare însăşi(cel puţin o parte din ele).
N-aş cataloga Villette ca fiind un roman slab, dar incursiunile scriitoarei în care se adresează cu "cititorule", indicând ce şi cum să gândeşti despre personaje sau evenimente, lasă impresia unei incapacităţi a lectorului de a-şi forma opinii pertinente.
Strădania excesivă de a se face înţeleasă natura personajelor cu toate caracteristicile lor îţi dă un soi de iritare.
La modul cel mai simplist, Villette tratează relaţiile dintre protagonista Lucy Snowe şi bărbaţii de care se îndrăgosteşte: Graham John Bretton şi Monsieur Paul Emanuel, profesorul de literatură al pensionului unde tânăra englezoaică predă fiicelor burghezimii din Villette.
Fiinţă solitară, izolată, Lucy îndrăzneşte să se îndrăgostească de doctorul Bretton (despre care află mai târziu că este fiul naşei sale), dar îşi înfânează sentimentele, ştiind că el iubeşte o altă femeie. Militează pentru dragostea dintre John şi Paulina în calitate de apărătoare a lor în faţa domnului Home, tatăl Paulinei, în ciuda sentimentelor pe care încă le mai păstrează pentru tânărul doctor.
Înlăturându-se din calea fericirii celor doi, Lucy încearcă altfel de sentimente: un fel de prietenie amestecată cu respect şi gratitudine faţă de profesorul Paul, verişorul lui madame Beck, stăpâna pensionului din rue Fossette.
Se înfăţişează un clişeu: "opusurile se atrag", monsieur Paul fiind un om ursuz, iritabil, impunător şi respectat, exigent şi gata oricând să aibă ceva de obiectat în privinţa englezoaicei. Lucy, rece, calculată, uşor ştearsă, este mereu în mijlocul altercaţiilor cu profesorul.
Părerea ei şi a cititorului privind omul acela ursuz şi iritabil se schimbă odată cu aflarea tainei vieţii acestuia şi descoperirii unei mari generozităţi alui către persoane care poate nu ar fi meritat-o.

Din păcate, nici măcar fantoma călugăriţei, care i se arată atât protagonistei, cât şi lui Monsieur Paul, nu reuşeşte să salveze misterul şi să dea o notă de suspans cărţii, deoarece eludarea enigmei vine să o destrame.
Villette nu este un roman problematizant, un roman arzător al trăirilor interioare, datorate sentimentelor, ci mai degraba unul platonic, rece, uşor de anticipat.
Speram ca măcar finalul să fie lăsat la imaginaţia lectorului, dar şi aici intervine autoarea, spunându-ne ceea ce crede că dorim să ne imaginăm (adresându-se tot direct), pentru ca apoi să închidă cu situaţia personajelor secundare.
Las descoperirea lor în seama posibililor interesaţi.
Poate că ăsta era stilul pe atunci, poate ţine de ceva ce îmi lipseşte, dar eu cred că o carte e bună dacă reuşeşte să trezească ce va în tine, o reacţie, fie şi negativă.
Nota: 4/10

Ziua mondială a teatrului

Nu sunt un critic profesionist de teatru, deci ceea ce urmează e părerea unui amator şi rog să fie tratată ca atare: aprobată/dezaprobată.

Timp de trei seri 24-26 martie, scena Teatrului Ion Creangă din Bucureţi a fost gazda Serilor Teatrului Studenţesc, eveniment organizat de Sindicatul Studenţilor din Cibernetică.
Luni au jucat:

1. GMG Esperom-"Comedia Zorilor"
2. Calandrinon-"Ce formidabilă harababură"
3. Arlechino-"Crize"

Marţi au urmat:

1. Moft-"Ţara lui Guffi"
2. Unnamed-"Elefanţi roz, elefanţi galbeni şi oameni"
3. Ludic-"Vânătoarea de Şobolani"

Miercuri a fost premierea şi a jucat InDArt, piesa "Cercei cu diamante".

Spre dezamăgirea mea, n-am fost prezentă decât în ultimele doua seri şi toate cele ce urmează se vor referi strict la acestea.
Prima piesă de marţi a ilustrat comedia din viaţă şi superficialitatea oamenilor prin intermediul unui rege care voia să îşi mărite fata. Dorinţa ei era să râdă, aşa că ei cheamă bufonul care le vorbeşte de culori, ale ierbii, ale cerului...truisme care îi fac pe cei din împărăţie să râdă, dar fata rămâne nedumerită şi abia atunci descoperă culorile...

"Elefanţi roz, elefanţi galbeni şi oameni" mi-a plăcut destul de mult. Pe fondul unei scene normale între doi bătrâni şi mama cu fiica, care vorbesc despre conflictul dintre generaţii şi viaţa dramatică a tinerei măritate cu un alcoolic, totul îngheaţă şi ni se arată subtilitatea vieţii: existenţa elefanţilor roz şi galbeni, a ideii de elefanţi roz şi galbeni. La sfârşit apare viaţa, roşie si le dă flori tuturor, pe măsură ce primeşte de la ei câte ceva: bani, bijuterii, pălăria mult preţuită a bătrânului filosof. Dar elefantul galben moare(servitoarea din umbră). Piesa a fost ok, scenariul mi-a plăcut, păcăt însă că actriţa care juca servitoarea nu avea voce potrivită pentru monologul care elucida necesitatea existenţei elefanţilor roz şi galbeni. Avea o voce prea piţigăiată şi ar fi fost nevoie de cineva cu o voce puternică şi totuşi moale în tonuri.

Ultima piesă de marţi vorbea despre cunoaştere între două persoane şi singura plăcere a unui bărbat de a omorî şobolani din marginea oraşului plin de gunoaie. El şi ea la prima întâlnire, undeva în mijlocul mahalalei plină de reziduuri şi de şobolani. Pornesc amândoi cunoaşterea de la lucruri personale apoi se dezbracă(la propriu) de orice mister. E adusă în atenţie cunoaşterea unei persoane bucată cu bucată, ca la dezmembrarea unei maşini. Cei doi sunt împuşcaţi de şobolani, ea prima, iar el moare neştiindu-i numele femeii de lângă el.
Funny a fost când la o scenă în care cei doi se sărutau, un puştiulică de vreo 7 ani exclamă dezgustat: "iiiiiiiw". La care toată sala începe să râdă.

"Cercei cu diamante" reflectă influenţa malefică a materialului asupra iubirii şi a relaţiei de cuplu. Alina se urcă în telescaun cu poetul ei favorit şi începe să îi povestească despre viaţa ei şi căsătoria cu Sile Barză. Ei rămân blocaţi pentru câteva minute în telescaun, ceea ce creează suspiciuni, o dată ajunşi la cabană. Sile îi cere o dovadă de iubire celei cu care îşi va petrece toată viaţa, îndemnat fiind de impulsul de a afla cine are cea mai mare importanţă pentru Alina: el sau cerceii cu diamante pe care aceasta îi poartă tot timpul(idee sugerată de cea mai bună prietenă a lui Sile). Ea îşi aruncă podoabele. Apar apoi la revelion iar din camera de alături aud discuţia unui cuplu: ei in viitor, dacă cerceii ar fi rămas în posesia stăpânei lor. Alina dispare, iar în final, distribuitorul de ziare "Lumina" încheie povestea...misterul rămânând neelucidat: moarte sau sinucidere...

Şi acum, plângerile. Deşi piesele au fost lucrate şi destul de interesante, ceea ce ar fi putut să te deranjeze la acest eveniment a fost distribuţia locurilor în sală. Nu am mai pomenit ca sala să se ocupe din spate în faţă! Şi deşi intratea era liberă, vezi tu, nici aici nu scapi de sistemul pile/cunoştinţe. La ce bun mă întreb? Iar în ultima seară era cât pe ce să nu intru pentru că doi studenti din Sisc erau postaţi la intrare şi aşteptau cunoştinţele, argumentând că nu mai sunt locuri. Bun, nu mai sunt, nu mai sunt, dar de ce peste 10 minute s-a răzgândit şi a mai lăsat 8 persoane să intre, de-astea fără pile? Asta nu înţeleg. Ce, brusc s-au eliberat locuri sau credea că astfel o să îi crească popularitatea şi o să îi fim forever greatful?
Încă o chestie minoră, pliantul conceput pentru eveniment are o sintagmă de genul: "veţi putea urmări şase trupe de actori amatori profesionişti care îşi vor demonstra...". Bine, bine, dar hotărâţi-vă: amatori sau profesionişti?

Mai multe informaţii despre Ziua Mondială a Teatrului aici.

Pe sârmă

Noul video Vama! Îmi place foarte mult mesajul melodiei, iar clipul e bestial. Linia melodică însă putea fi realizată altfel...mi-o închipuiam cu alte versuri.
Îmi place vocea lui Tudor. Mi-a placut tot timpul. Şi mi-a placut spiritul Vama Veche. Păcat, a murit formaţia! Spiritul rămâne în albumele lor, în muzică şi în inima mea. Call me oldfashioned sau cum vrei...suna mai bine Vama Veche.