Romanul lui Charlotte Bronte,
Villette, a fost pentru mine o dezamăgire, o carte după care nu pot exclama ceva, o carte care nu te emoţionează într-atât pe cât ar trebui să o facă un roman de dragoste, deşi se vrea a fi.
Nu ştiu dacă dezamăgirea o pot pune pe seama personajului, Lucy Snowe, o profesoară de engleză ştearsă, spectator al propriei sale vieţi, sau dacă blazarea care m-a încercat după citirea cărţii se datorează mai mult firului acţiunii, care poate fi uşor dedus, graţie micilor indicii pe care autoarea ţi le presară pe parcurs.
Găsesc romanul lipsit de pasiune, mai degrabă o înşiruire letargică a unor evenimente ce îţi dau impresia că ar fi fost trăite de către autoare însăşi(cel puţin o parte din ele).
N-aş cataloga
Villette ca fiind un roman slab, dar incursiunile scriitoarei în care se adresează cu "cititorule", indicând ce şi cum să gândeşti despre personaje sau evenimente, lasă impresia unei incapacităţi a lectorului de a-şi forma opinii pertinente.
Strădania excesivă de a se face înţeleasă natura personajelor cu toate caracteristicile lor îţi dă un soi de iritare.
La modul cel mai simplist,
Villette tratează relaţiile dintre protagonista Lucy Snowe şi bărbaţii de care se îndrăgosteşte: Graham John Bretton şi Monsieur Paul Emanuel, profesorul de literatură al pensionului unde tânăra englezoaică predă fiicelor burghezimii din Villette.
Fiinţă solitară, izolată, Lucy îndrăzneşte să se îndrăgostească de doctorul Bretton (despre care află mai târziu că este fiul naşei sale), dar îşi înfânează sentimentele, ştiind că el iubeşte o altă femeie. Militează pentru dragostea dintre John şi Paulina în calitate de apărătoare a lor în faţa domnului Home, tatăl Paulinei, în ciuda sentimentelor pe care încă le mai păstrează pentru tânărul doctor.
Înlăturându-se din calea fericirii celor doi, Lucy încearcă altfel de sentimente: un fel de prietenie amestecată cu respect şi gratitudine faţă de profesorul Paul, verişorul lui madame Beck, stăpâna pensionului din rue Fossette.
Se înfăţişează un clişeu: "opusurile se atrag", monsieur Paul fiind un om ursuz, iritabil, impunător şi respectat, exigent şi gata oricând să aibă ceva de obiectat în privinţa englezoaicei. Lucy, rece, calculată, uşor ştearsă, este mereu în mijlocul altercaţiilor cu profesorul.
Părerea ei şi a cititorului privind omul acela ursuz şi iritabil se schimbă odată cu aflarea tainei vieţii acestuia şi descoperirii unei mari generozităţi alui către persoane care poate nu ar fi meritat-o.
Din păcate, nici măcar fantoma călugăriţei, care i se arată atât protagonistei, cât şi lui Monsieur Paul, nu reuşeşte să salveze misterul şi să dea o notă de suspans cărţii, deoarece eludarea enigmei vine să o destrame.
Villette nu este un roman problematizant, un roman arzător al trăirilor interioare, datorate sentimentelor, ci mai degraba unul platonic, rece, uşor de anticipat.
Speram ca măcar finalul să fie lăsat la imaginaţia lectorului, dar şi aici intervine autoarea, spunându-ne ceea ce crede că dorim să ne imaginăm (adresându-se tot direct), pentru ca apoi să închidă cu situaţia personajelor secundare.
Las descoperirea lor în seama posibililor interesaţi.
Poate că ăsta era stilul pe atunci, poate ţine de ceva ce îmi lipseşte, dar eu cred că o carte e bună dacă reuşeşte să trezească ce va în tine, o reacţie, fie şi negativă.
Nota: 4/10
...ultima zi de vacanţă. Vara s-a dus ca un parfum uşor ce se pierde in vârtejul particulelor de aer. Privesc din nou orizontul şi caut răspunsuri... E ultimul an de facultate şi asta a fost şi ultima vacanţă...o vacanţă plină de excursii şi întâmplări, care mai haioase, care mai triste...Mi-a plăcut ultima vacanţă de student şi aş vrea să opresc timpul aici, să rămân la vârsta asta, să mă mai bucur de gustul studenţiei. Ultimul an...mai ieri eram în prag de Bac şi acum...mă aşteaptă licenţa, mă aşteaptă o lume a adulţilor în care mi-e greu să intru.
Vacanţa mea s-a terminat cu marea învolburată. Nu credeam că o voi revedea anul ăsta, cu plaja solitară, cu pescăruşii înfometaţi, cu peştii la mal şi cu valurile ei înspumate. Abia vedeai un om pe plajă...Furtuna i-a speriat şi ne-a dus scoici şi o clipă singuri cu marea.
