Bătrânul şi marea

Mi-am dorit de mult timp să citesc "Bătrânul şi marea" a lui Hemingway. Numele lui îmi era cunoscut de pe multe buze şi mă simţeam nevoită să-i ştiu scrierile, să-i fi atins opera.

Plimbându-mă prin Cărtureşti, am dat şi de Bătrân. Încă din raft m-a atras cartea, să-mi plimb degetele peste copertă, peste filele noi, să-i citesc ultima pagină, însă misterul era închis în folia de plastic protectoare. Aveam să mai aştept puţin până să mă bucur de el.

Am simţit tot timpul o apatie faţă de scrierile pescăreşti şi îmi era temă de sentimentul ăsta. La fel cum amintea cineva şi eu m-am simţit parcă nevoită să mă înclin în faţa măiestriei autorului şi m-am temut de reacţia mea.

Stilul lui Hemingway m-a surprins prin simplitate şi prin fluenţă. E acel tip de scriere care-ţi dă impresia că şi tu poţi fi un mare scriitor.

"Scriitorul adevărat este un om singur.[...]Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvite ceea ce deja s-a spus - tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că vom putea ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin."

E. Hemingway

Şi aşa începe...ne apropie de un bătrân pescar ce n-a mai prins un peşte de 84 de zile. El îşi încearcă singur norocul, fără puştiul care-l însoţea de obicei, fiindcă tatal acestuia nu-l mai lasă în barca bătrânului ghinionist. Astfel, Santiago iese în larg şi duce acolo o luptă cu peştele şi cu sine.

În aşteptarea prăzii, bătrânul vorbeşte singur, ţinându-şi de urât, nepăsător la gândul că ceilalţi pescari l-ar fi putut considera nebun, dacă ar fi fost acolo. În fond, nici ei nu respectau regula de aur a pescăriei: tăcerea. Ştia că au în bărcile lor radiouri. Deşi departe de oameni, bătrânul este totuşi preocupat de părerea semenilor, ca şi cum ei ar fi putut să-l vadă şi să-l judece.

Singurătatea devine un chin în lupta cu peştele. Nu de puţine ori gândul îi zboară la puştiul care l-ar fi putut ajuta, dacă ar fi fost lângă el. Dar este singur şi trebuie să se descurce chiar şi atunci când îşi răneşte mâinile, uneltele lui cele mai de preţ.
Pentru el, peştele e fratele lui şi-i vorbeşte întocmai. Ba chiar regretă că trebuie să-l omoare, însă lupta se dă între doi egali şi unul trebuie să câştige. Pe parcursul lecturii am avut impresia că bătrânul va avea o moarte tragică, acolo în larg, în lupta cu prada sa, însă altul este finalul.

"Bătrânul şi marea" e o poveste despre singurătate, despre efortul solitar de a învinge piedicile şi de a ajunge la victoria asupra sinelui. Mă întreb dacă, în final, bătrânul e un învins...Marea îl încearcă fără-ncetare şi chiar dacă învinge peştele, atrage prin asta alţi prădători care-i devorează prada şi-i năruie efortul. Ajunge acasă istovit, purtând dovada măiestriei sale, care nu-l ajută totuşi să scape de sărăcie. Santiago e un învins al destinului, dar un învingător al sinelui şi al semenilor lui.

Nota: 9/10