Ziua mondială a teatrului

Nu sunt un critic profesionist de teatru, deci ceea ce urmează e părerea unui amator şi rog să fie tratată ca atare: aprobată/dezaprobată.

Timp de trei seri 24-26 martie, scena Teatrului Ion Creangă din Bucureţi a fost gazda Serilor Teatrului Studenţesc, eveniment organizat de Sindicatul Studenţilor din Cibernetică.
Luni au jucat:

1. GMG Esperom-"Comedia Zorilor"
2. Calandrinon-"Ce formidabilă harababură"
3. Arlechino-"Crize"

Marţi au urmat:

1. Moft-"Ţara lui Guffi"
2. Unnamed-"Elefanţi roz, elefanţi galbeni şi oameni"
3. Ludic-"Vânătoarea de Şobolani"

Miercuri a fost premierea şi a jucat InDArt, piesa "Cercei cu diamante".

Spre dezamăgirea mea, n-am fost prezentă decât în ultimele doua seri şi toate cele ce urmează se vor referi strict la acestea.
Prima piesă de marţi a ilustrat comedia din viaţă şi superficialitatea oamenilor prin intermediul unui rege care voia să îşi mărite fata. Dorinţa ei era să râdă, aşa că ei cheamă bufonul care le vorbeşte de culori, ale ierbii, ale cerului...truisme care îi fac pe cei din împărăţie să râdă, dar fata rămâne nedumerită şi abia atunci descoperă culorile...

"Elefanţi roz, elefanţi galbeni şi oameni" mi-a plăcut destul de mult. Pe fondul unei scene normale între doi bătrâni şi mama cu fiica, care vorbesc despre conflictul dintre generaţii şi viaţa dramatică a tinerei măritate cu un alcoolic, totul îngheaţă şi ni se arată subtilitatea vieţii: existenţa elefanţilor roz şi galbeni, a ideii de elefanţi roz şi galbeni. La sfârşit apare viaţa, roşie si le dă flori tuturor, pe măsură ce primeşte de la ei câte ceva: bani, bijuterii, pălăria mult preţuită a bătrânului filosof. Dar elefantul galben moare(servitoarea din umbră). Piesa a fost ok, scenariul mi-a plăcut, păcăt însă că actriţa care juca servitoarea nu avea voce potrivită pentru monologul care elucida necesitatea existenţei elefanţilor roz şi galbeni. Avea o voce prea piţigăiată şi ar fi fost nevoie de cineva cu o voce puternică şi totuşi moale în tonuri.

Ultima piesă de marţi vorbea despre cunoaştere între două persoane şi singura plăcere a unui bărbat de a omorî şobolani din marginea oraşului plin de gunoaie. El şi ea la prima întâlnire, undeva în mijlocul mahalalei plină de reziduuri şi de şobolani. Pornesc amândoi cunoaşterea de la lucruri personale apoi se dezbracă(la propriu) de orice mister. E adusă în atenţie cunoaşterea unei persoane bucată cu bucată, ca la dezmembrarea unei maşini. Cei doi sunt împuşcaţi de şobolani, ea prima, iar el moare neştiindu-i numele femeii de lângă el.
Funny a fost când la o scenă în care cei doi se sărutau, un puştiulică de vreo 7 ani exclamă dezgustat: "iiiiiiiw". La care toată sala începe să râdă.

"Cercei cu diamante" reflectă influenţa malefică a materialului asupra iubirii şi a relaţiei de cuplu. Alina se urcă în telescaun cu poetul ei favorit şi începe să îi povestească despre viaţa ei şi căsătoria cu Sile Barză. Ei rămân blocaţi pentru câteva minute în telescaun, ceea ce creează suspiciuni, o dată ajunşi la cabană. Sile îi cere o dovadă de iubire celei cu care îşi va petrece toată viaţa, îndemnat fiind de impulsul de a afla cine are cea mai mare importanţă pentru Alina: el sau cerceii cu diamante pe care aceasta îi poartă tot timpul(idee sugerată de cea mai bună prietenă a lui Sile). Ea îşi aruncă podoabele. Apar apoi la revelion iar din camera de alături aud discuţia unui cuplu: ei in viitor, dacă cerceii ar fi rămas în posesia stăpânei lor. Alina dispare, iar în final, distribuitorul de ziare "Lumina" încheie povestea...misterul rămânând neelucidat: moarte sau sinucidere...

Şi acum, plângerile. Deşi piesele au fost lucrate şi destul de interesante, ceea ce ar fi putut să te deranjeze la acest eveniment a fost distribuţia locurilor în sală. Nu am mai pomenit ca sala să se ocupe din spate în faţă! Şi deşi intratea era liberă, vezi tu, nici aici nu scapi de sistemul pile/cunoştinţe. La ce bun mă întreb? Iar în ultima seară era cât pe ce să nu intru pentru că doi studenti din Sisc erau postaţi la intrare şi aşteptau cunoştinţele, argumentând că nu mai sunt locuri. Bun, nu mai sunt, nu mai sunt, dar de ce peste 10 minute s-a răzgândit şi a mai lăsat 8 persoane să intre, de-astea fără pile? Asta nu înţeleg. Ce, brusc s-au eliberat locuri sau credea că astfel o să îi crească popularitatea şi o să îi fim forever greatful?
Încă o chestie minoră, pliantul conceput pentru eveniment are o sintagmă de genul: "veţi putea urmări şase trupe de actori amatori profesionişti care îşi vor demonstra...". Bine, bine, dar hotărâţi-vă: amatori sau profesionişti?

Mai multe informaţii despre Ziua Mondială a Teatrului aici.

Pe sârmă

Noul video Vama! Îmi place foarte mult mesajul melodiei, iar clipul e bestial. Linia melodică însă putea fi realizată altfel...mi-o închipuiam cu alte versuri.
Îmi place vocea lui Tudor. Mi-a placut tot timpul. Şi mi-a placut spiritul Vama Veche. Păcat, a murit formaţia! Spiritul rămâne în albumele lor, în muzică şi în inima mea. Call me oldfashioned sau cum vrei...suna mai bine Vama Veche.

Planeta moartă

Ceva din mine mă cheamă afară, departe de prieteni, departe de cunoscut. La fiecare pas recunosc formele monotone ale oraşului. Într-o altă viaţă mi s-ar fi părut chiar drăguţ. Dar oare există o altă viaţă, diferită de cea pe care o trăiesc astăzi? Şi dacă există, atunci cine sunt eu din această viaţă?
Pe zi ce trece descopăr lumi noi şi legi nescrise ale firii, pe care atât îmi doresc s-o cunosc, să o înţeleg şi să mi-o însuşesc! Ceva mă împinge să cercetez universul. Dar mă întreb cum s-o încep şi dacă nu sunt eu însămi un univers...un univers de idei, sentimente, raţiune şi nebunie în acelaşi timp. E straniu cum se îmbină lucruri contrastante şi dau o complexitate.
Mă întreb dacă el e ca mine sau ea; deşi nu i-am văzut niciodată, îmi pare că recunosc în ei ceva...Cred că am rătăcit străzile, oricum am pierdut de mult noţiunea timpului. Dar mă aflu tot aici, e acelaşi oraş şi totuşi parcă l-aş vedea pentru prima dată. Privesc liceul vechi, cu încrustaţii florale în marmura rece şi neagră, e ca un templu bătut de vântul vremii, al cărui prag n-a mai fost călcat de generaţii. Ciudat! Nu-mi amintesc să fi fost aici aceşti stejari cu frunze mari şi trunchiuri groase! Erau doar plopi ce se-ntindeau spre înaltul văzduhului, cerând din ceruri eternitate să poată povesti...dar cui să povestească, când toţi oamenii se grăbesc să ajungă-n locuri neumblate? Oameni cu ochii gri şi palizi ca de ceară, toţi îmbrăcaţi în haine negre, cu serviete-n mână. Privirea lor de gheaţă e aţintită asupra-mi şi totuşi nu se uită la mine. M-am văzut în vitrina unui magazin de sticlă. Eu cu faţa albă, senină, pe umeri cu o pelerină, nesfârşit de albă, ce nu poate pătrunde-n lumea lor, a oamenilor negri. Am vrut să stig că erau numai adulţi, nici un copil si nici o jucărie, dar vocea mea era doar gândul. E o tăcere ca-n mormânt şi pasul ritmic al lor e un semn că merg în acelaşi loc- un singur scop.
Încerc să recunosc o casă, o stradă, încerc să recunosc persoanele care se grăbesc spre o altă lume, dar nu e nimeni, nimeni să mă vadă! Sub masca lor nu văd decât o ură, inofensivă parcă.
Nu văd oraşul, dar parcă l-aş cunoaşte...Dar eu? Eu cine sunt?Ei poartă o mască cu-ncăpăţânare... M-am schimbat eu, oare?

13 ianuarie 2003

Cas Haley-Nice work

Lacrima ploii

Plouă timid...
Mii de mărgăritare spală durerea cerului. Natura plânge ca o fată mare închisă în camera ei. Sclipiri de viaţă împrăştie bolta oţelită pe întreg cuprinsul.
Din ochii infinitului curg şiroaie dulci de lacrimi amare...Salcia despletită îşi pleacă mâhnită creştetul, primind cu durere mărturisirea cerului. Cu fulgere tăioase îşi scrie Dumnezeu numele pe norii plumburii. Tună...Văzduhul îşi spune povestea tristă, descărcându-şi tăcerea.
Din adâncul înaltului nepătruns lucesc crâmpeie de inspiraţie. Adânc suspină firea, învăluindu-se într-o tristeţe moartă. Plăpânde flori înmiresmate îndulcesc durerea naturii. În aerul împrospătat se simt miresme îmbătătoare... De la geamul mohorât privesc natura întristată. Sufletul firii îşi spune cuvântul. Doare...şi e greu s-ascult! Păsărele mii stau zgribulite în tristeţea vieţii. E frig, atât de frig...
O rază suavă mângâie natura, înduioşându-se de durerea ei. Dar norii suri o ceartă şi o-nghit degrabă. Un fulger orbitor luminează întristarea. Prin natura oxidată de durere vezi tristeţea ce te sufocă. Respiri cu greu mâhnirea firii. E un miros amar şi întristat. Pluteşti pe-un val de deprimare ce te îneacă încetu-cu-încetu. Vrei să scapi, dar n-ai putere.
De ce plânge firea? Nu găseşti răspuns. Căzut în butoiul cu melancolie îţi aduci aminte de vremurile frumoase, când viaţa era comoara-ţi cea mai de preţ! Acum te laşi cuprins de tristeţea ce te înconjoară. Şi plângi...Plângi durerea naturii, plângi cu ea întristarea.

Se risipesc de pe nemărginitul văzduh norii suri. Prima rază de soare aduce lumină dulce întristării. Mulţimile de culori îţi aduc zâmbetul pe buze. A încetat! Natura nu mai plânge! Ce bucurie!
Trilurile zglobii ale păsărelelor îţi inundă sufletul! În aerul purificat plutesc miresme ale florilor . Te simţi alt om. La geamul luminat o rândunică te salută! Durerea nu te mai atinge! Eşti fericit de fericirea firii!
Salcia blândă alină vioaie durerea...
Îţi vine să zburzi de fericire! Natura îşi reia cursul. E atât de cald! E cald şi în suflet. Zâmbeşte la tine o floare de crin.
Norii grei şi plumburii se duc...se duc departe.
-I-am învins! Da, i-am învins!

13 februarie 2002

Lumini şi umbre în amurg

Umbre ameţite rătăcesc pe valul întristării, ce-mi inundă viaţa în chip necunoscut. Adieri de suflet se aud la geamul îngheţat de spaima întunericului. Pe lângă vuietele oarbe, ce vin din adâncul înaltului, văd în marginea infinitului sclipiri de inspiraţie palidă. Cu braţele deschise fug însetate de lumină făpturile nopţii. Roiesc, sorbind în adâncuri crâmpeie de lumină zglobie, ce-a murit o dată cu apusul soarelui.
A venit noaptea...

1 februarie 2002

Experinţa Cartea vs. Filmul

The Painted Veil

<-Carte vs. Film->

Pentru prima dată, am hotărât să mă supun dezbaterii cartea sau filmul, curioasă fiind cât de mult se respectă firul cărţii la ecranizare.
Am citit întâi cartea, pentru a nu fi influenţată de imaginea pe care filmul mi-ar fi oferit-o. În mare, acţiunea se concentrează în jurul unui cuplu de proaspăt căsătoriţi: Kitty şi Walter. Ea îl acceptă, deşi nu-l iubeşte, dar e forţată de prejudecăţile legate de vârsta ei. Insistenţele părinţilor şi faptul că sora ei îşi găseşte mai repede o partidă o fac să grăbească mariajul. El, bacteriolog, om de ştiinţă inteligent şi interiorizat, aproape taciturn, dar cu o pasiune nebună pentru ea, o cere în căsătorie pentru că o iubeşte, deşi abia dacă o cunoştea.
Ea se indrăgosteşte de un alt bărbat însurat, Charlie Townsend, cu care are o aventură. Când Walter află, îi oferă soţiei două variante: să-l însoţească în Mei-tan -fu, o localitate bântuită de holeră, sau el va intenta divorţ pe motiv de adulter, ameninţând să îi compromită atât pe ea cât şi pe Charlie.
Kitty îl înduplecă să o lase pe ea să divorţeze, însă Walter îi pune o condiţie: ca Dorothy Townsend, soţia lui Charlie, să accepte să divorţeze, iar el să se însoare cu Kitty.
Spunându-i situaţia amantului ei, Kitty constată cu stupoare că Charlie nu vrea să divorţeze şi că de fapt nu o iubeşte. Ea se vede nevoită să plece la Mei-tan-fu.
Citindu-l pe Charlie, Walter dă deja dispoziţii să i se facă bagajul soţiei sale, iar când aceasta îi confirmă că va merge cu el, Kitty realizează că Walter ştia care va fi reacţia lui Charlie.
În Mei-tan-fu, Walter se ocupă de bolnavi şi încearcă să găsească un leac pentru pentru holeră, muncind din greu, dormind puţin şi mâncând mai nimic. Nu se mai uită la soţia sa nici când îi vorbeşte şi ajung amândoi ca doi străini.
Kitty vizitează o mănăstire de maici franceze catolice, unde ajunge să şi lucreze cu orfanii. Într-o zi leşină şi se află că e însărcinată. Când Walter întreabă dacă e al lui, răspunsul "Nu ştiu" îi îndepărtează şi mai mult. El se îmbolnăveşte şi moare de holeră, ea se întoarce în Anglia, alături de tatăl ei, pe care îl găseşte liber, mama ei decedând în timp ce ea călătorea spre casă.
Concluzia cărţii: ea nu l-a iubit niciodată pe Walter şi s-a simţit liberă când acesta a murit.

Surpriza filmului: câteva replici sunt identice, iar atmosfera creată e foarte similară cu cea pe care o regăseşti în carte. Filmul are o doză mai mare de optimism. Dacă s-ar fi optat pentru o reproducere fidelă a scenariului cărţii, drama ar fi trebuit să fie mai accentuată. Câteva scene au fost excluse: cea în care Kitty o cunoaşte pe soţia lui Waddington, o manciuriană frumoasă şi plină de mister ( a fost redată parţial), alta ar fi scena în care Dorothy o invită să stea în casa ei după ce moare Walter şi adulterul pe care îl săvârşeşte cu Charlie încă o dată, iar scena finală în care descoperă tatălui ei acelaşi sentiment al libertăţii la moartea mamei sale.
În schimb, există o întâlnire între ea cu fiul ei şi Charlie. Filmul lasă misterul nedescifrat, dar numele baiatului denotă că a ajuns să îl iubească pe Walter, iar moartea lui vine ca o ultimă pedeapsă a infidelităţii ei.

Cred că orice ai alege prima dată nu poţi să nu încerci un uşor sentiment de dezamăgire sau blazare, ştiind deja firul evenimentelor pentru a doua alegere. Se pierde cumva senzaţia de nou, descoperirea.
Ce m-a împins să văd şi filmul a fost curiozitatea de a compara imaginea pe care mi-a creat-o cartea cu cea a filmului.
Eu una prefer ordinea carte-film, dar nu aleg nici una din variante exclusivist.
Nota carţii: 3/5
Nota filmului: 6/10 (daca nu aş fi citit cartea, aş fi acordat un punctaj mai mare filmului)

...

lui C.
Iubitul meu, în ceas de noapte,
Te caut, jinduiesc mocnit după-ale tale şoapte.
Îţi simt făptura mândră, caldă,
Scăldată-n dragoste curată -
Un Cupidon, la tălpi să-mi cadă...

Mi-e dor de tine, înger scump,
Să-ţi mângâi somnul tău adânc.

O, purpură! O, floare singulară!
Tu rupi decorul turmei mari de-afară!
Eşti dar sublim, eşti fericire brută,
În lumea asta rece, slută...

Cu-n vers şi-un gând rupt de tipare,
Ajungi în inimă şi-mi pare
Că pielea ta cea fina uşor-uşor tresare
La o simplă sărutare.
Totu-n jur deodat' dispare
Şi rămâi fără scăpare.

Gol şi dulce te aşterni în poala mea
Şi mă simt regină când se-ntâmplă asta.
Lumea de ne va nega,
Tu vei rămâne-n veci
iubirea mea.

28 februarie-6 martie 2008