Pe zi ce trece descopăr lumi noi şi legi nescrise ale firii, pe care atât îmi doresc s-o cunosc, să o înţeleg şi să mi-o însuşesc! Ceva mă împinge să cercetez universul. Dar mă întreb cum s-o încep şi dacă nu sunt eu însămi un univers...un univers de idei, sentimente, raţiune şi nebunie în acelaşi timp. E straniu cum se îmbină lucruri contrastante şi dau o complexitate.
Mă întreb dacă el e ca mine sau ea; deşi nu i-am văzut niciodată, îmi pare că recunosc în ei ceva...Cred că am rătăcit străzile, oricum am pierdut de mult noţiunea timpului. Dar mă aflu tot aici, e acelaşi oraş şi totuşi parcă l-aş vedea pentru prima dată. Privesc liceul vechi, cu încrustaţii florale în marmura rece şi neagră, e ca un templu bătut de vântul vremii, al cărui prag n-a mai fost călcat de generaţii. Ciudat! Nu-mi amintesc să fi fost aici aceşti stejari cu frunze mari şi trunchiuri groase! Erau doar plopi ce se-ntindeau spre înaltul văzduhului, cerând din ceruri eternitate să poată povesti...dar cui să povestească, când toţi oamenii se grăbesc să ajungă-n locuri neumblate? Oameni cu ochii gri şi palizi ca de ceară, toţi îmbrăcaţi în haine negre, cu serviete-n mână. Privirea lor de gheaţă e aţintită asupra-mi şi totuşi nu se uită la mine. M-am văzut în vitrina unui magazin de sticlă. Eu cu faţa albă, senină, pe umeri cu o pelerină, nesfârşit de albă, ce nu poate pătrunde-n lumea lor, a oamenilor negri. Am vrut să stig că erau numai adulţi, nici un copil si nici o jucărie, dar vocea mea era doar gândul. E o tăcere ca-n mormânt şi pasul ritmic al lor e un semn că merg în acelaşi loc- un singur scop.
Încerc să recunosc o casă, o stradă, încerc să recunosc persoanele care se grăbesc spre o altă lume, dar nu e nimeni, nimeni să mă vadă! Sub masca lor nu văd decât o ură, inofensivă parcă.
Nu văd oraşul, dar parcă l-aş cunoaşte...Dar eu? Eu cine sunt?Ei poartă o mască cu-ncăpăţânare... M-am schimbat eu, oare?
13 ianuarie 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu