Despre dependenţă, lene şi alţi demoni

I’m an addict. Nu contează că e soare afară sau de e frig, nu mi-e foame, nu mi-e sete atât timp cât am sursa dependenţei mele aproape. I’m a tv series addict. Dacă nu e lenea care mă ţintuieşte în faţa monitorului, atunci e dorinţa de a vedea următorul episod – dependenţa. Şi aşa pot digera un întreg sezon într-o zi, chiar dacă examenele de master bat la uşă. Îmi spun de nenumărate ori: “un episod şi gata”, dar odată alimentată, foamea de următorul mă roade, cerându-şi drepturile iar şi iar şi iar... E o chestiune de voinţă. Ca atunci când îţi propui să ieşi la alergat dimineaţa, sau să nu mai mănânci fast-food. Dacă ai noroc, te ţii de treabă o dată, de doua ori, dar apoi se instalează leeeeneaaaaaaaaa. Te simţi vinovat că pierzi atâta timp în faţa monitorului, când ai putea face o sumedenie de lucruri mult mai utile, însă timpul ăla trece aşa plăcut încât nu-ţi vine să te desprinzi din scaun/pat şi-ţi spui că pentru celelalte “şi mâine e o zi”. Mi s-a întâmplat cu Grey’s Anatomy, Bleach, Naruto, MD. House, Private Practice and now Friends.Toate cele 10 sezoane. Mi-a rămas un gust amar, dându-mi seama că, în realitate, nu poţi avea un cerc de prieteni atât de eterogen care totuşi să se închege şi care să-ţi fie mereu alături. Poţi cel mult găsi prieteni pentru diversele preocupări care-ţi bântuie mintea, sufletul, trupul. Dar când încerci să-i aduci în acelaşi anturaj, să-i faci să se cunoască, să devină prieteni între ei, te loveşti de un soi de reticenţă pe care cu greu ţi-o explici. Adevărul e că suntem exclusivişti. Judecăm, cântărim şi măsurăm pe orice individ nou cu care intrăm în contact şi uneori greşim...