sâmbătă, 30 aprilie 2011

Experiencing India - III - Surprizele continua...


Ne dăm jos din maşină şi-ncercăm să ne înţelegem cu negrişorul nostru pentru cheile de la apartament. După figura lui fixă cu care mă priveşte, mă resemnez, e inutil, nu ştie nimic, nu înţelege nimic.

„Maamsign ”...şi îmi întinde o foaie cu te miri ce scris apoi dă bagajele jos şi-şi vede de drum. La scara blocului, nenea portar se uită intrigat la cele două albe aterizate în toiul nopţii în faţa lui. Degeaba încercăm să îl lămurim ce căutăm noi acolo, negrişorul ne priveşte cu aceeaşi mimică imobilă şi articulează un „ yes, yes”, sintagma de cod pentru nu-înţeleg-nimic-din-tot-ce-îmi-spuneţi-dar-mă-prefac-atât-cât-pot. Nu-i altă cale decât în sus!

Ajunse la etaj ne lovesc imaginaţia grilajele de fier şi lacătele care împodobesc fiecare uşă ...”Ce s-o fi petrecând pe-aici de au ăştia nevoie de astâta fier?!”.  Sunăm în zadar la uşă iar când obosim îmi folosesc roaming-ul pe contactul de la muncă. Şi Varsha-mi spune să insist că e în apartament caretaker-ul. Şi insist, şi insist, şi insist...Şi ce să vezi, ca în faţa lui Ali Baba, uşa se deschide înaintea noastră şi ne întâmpină un negrişor mititel, îmbrăcat în pantaloni de pijama şi maiou care ne ia în primire bagajele în timp ce vorbeşte în continuu (mai mult ascultă) cu Varsha la mobilul meu. Dăm să intrăm în living şi nu mică ne este mirarea când primim a doua surpriză: semeni de-ai gazdei noastre, vreo doi, dorm nestingheriţi pe podeaua de marmura din faţa canapelei – canapeaua goală. Stupoare.

Caretaker-ul ne conduce adormit la una dintre camere cu un singur pat dublu, un dulap într-o stare mai deplorabilă decâl al bunică-mii şi o plasmă pe peretele de la capătul patului. În cameră e loc doar cât să faci  3 paşi de vrei să-ţi dezmorţeşti picioarele. Deasupra patului tronează nelipsit ventilatorul iar pe pat şede şifonată lenjeria de pat, vrută a fi cândva demult albă şi nefolosită. Nu...e clar, ăsta-i un vis, îţi baţi joc de mine?! Am petrecut atâtea ore de zbor ca să ajung într-un loc în care nu există limită a decenţei de igienă?! Şi  mai vin şi din partea unei multinaţionale cu pretenţii de calitate...Dacă eram studentă, pe cont propriu, mai admiteam compromisuri din nevoi economice, dar acum?! Nicio scuză!

Îi cer caretaker-ului lenjerie de pat curata. N-are. „Tomorrow”. Ştie puţină engleză – adică mai deloc. Mă înţeleg cu el prin semne. Mă duc să inspectez baia, măcar să fac un duş după drumul ăsta infernal. Mă apucă oroarea – un closet într-o stare de nedescris, duşul – o ţeavă plină de calcar bătând direct pe gresie, perdeaua de baie şi ea vrută a fi alb-transparent din facere...Simt că explodez...

Mă închid cu Niko în cameră şi îmi revărs furia înjurând de mama focului pe cei ce-au  rezervat asemenea cazare! Nu, nu se poate...eu vreau să plec, eu nu stau aici în seara asta. O sun pe Varsha şi să facă ce ştie! Nu mă interesează! Niko e mai calmă, poate şi pentru că mă manifest eu cât pentru 10. Apelează la umanitatea mea, e totuşi 5 în creierii dimineţii...poate aşa or fi standardele la ei. Cine ştie, doar am citit o grămadă de bloguri de povesteau mizeria de peste tot. Niko râde isteric. Îmi vine să o pocnesc.  Fierb în mine şi îmi număr banii din cont. Îmi iau bilet de avion înapoi. Mâine dimineaţă.

 Mă duc să fac un duş, mi-e foame, sunt obosită şi în stare să strâng de gât pe cineva. Îmi fac cu greu curaj să intru în baia fără chiuvetă, cu găleata plină de o zoaie albicioasă despre a cărei provenienţă şi utilitate refuz să mă întreb. Hârtie igienică – ioc. Dau drumul la duş  - cuprinsă de o senzaţie germofobă dezvoltată subit, caut să ating cât mai puţine din jurul meu şi să spăl oboseala, senzaţia asta de greaţă şi repulsia de a împărţi camera cu vietăţi a căror specie nu o cunosc.

Sunt atât de nervoasă că îmi vine să plâng dar furia mă stăpâneşte total şi nu mă pot descărca. Mă cred în stare de orice în minutele astea. Şi îmi mai e şi foame pe deasupra! După ce vine şi Niko de la duş, dăm să mergem în bucatărie să mâncăm. Căutăm în zadar întrerupătorul – nu există, decidem că lanterna telefonului e mai la îndemână. Ieşim din cameră cu grijă să nu facem prea mult zgomot, să nu care cumva să-i trezim pe negrişorii noştri mititei, care dorm săracii în living, pe jos. În bucătărie, căutând vase curate şi tacâmuri, dăm la lumina lanternei de haosul, jegul şi panzele de paianjen  de pe mobilier şi maşina de spălat. Renunţăm la gândului cinei în bucătărie şi ne retragem resemnate în cameră, tranformând patul în masă. După cina în minunatele condiţii, igiena orală...la baie? nu n-avem chiuvetă – la bucătărie, deci. Tot la lumina lanternei, pe rând ne spălăm pe dinţi iar în neobrăzarea noastră trezim şi un gândac de-un deget, deranjat de zgomot şi de lumină.

Prosoapele pe pat şi pernă, adormim extenuate şi învinse de universul ăsta nou în speranţa că ziua de mâine ne va oferi o cale, o rezolvare...Nu trece mult şi în uşă se aud bătăi grăbite. E 11 dimineaţa – ce e? „Breakfast mam’!” O trimit pe Niko să deschidă uşa să explice gazdelor că nu trezeşti un om din somn după un zbor de 15 ore. Îi zic ei să deschidă şi să vorbească ea pentru că eu, dacă mă ridic din pat la ei simt că o să-i spulber şi-or să se crucească la mine ca la o arătare din altă lume. Cât tupeu! După ce că toate arată...Cât tupeu!

Mai trec câteva ore de somn şi ne dezmeticim şi noi pe la un 3 după-masă să mergem să ne întâlnim cu Mohit, poate mâncam ceva, o supă, ceva mâncare gătită. Când să ieşim din cameră, caretaker-ul ne întreabă cântat de roocleanin’ astfel că îmi trebuie vreo 4 minute bune şi vreo câteva repetări să înţeleg ce cuvânt englezesc crede el că pronunţă acolo. Odată dezluşit îl aprob vehement şi îi spun să schimbe şi cearşafurile. Pentru o secundă zăresc în ochii lui licărirea fixă şi-i spun lui Niko în drum spre ieşire: „Să vezi că n-o să le schimbe”.

În sfârşit, am plecat numai de dragu’de-a ieşi din camera aia şi de sub privirile celor 3 negrişori. Ne vedem cu Mohit şi mergem prin mall-uri încercând să găsim ceva de mâncare. Până la urmă ne oprim la Subway – eu vreau mâncare gătită, eu vreau o supă – mă resemnez cu un sandvici indian, iute de îmi ardea gura şi stomacul meu obosit de atâta mâncare de pe avion. Rămân cu frustrarea foamei şi mi se face brusc dor de un borş de-acasă. Mda, îmi pun pofta-n cui.
După ce pierdem tot restul zilei prin mall-uri (în Pune nu sunt parcuri deschise în weekend, iar atunci când sunt deschise, sunt ori cu plată, ori cuib pentru îndrăgostiţi) ne întoarcem fără tragere de inimă la apartament unde cei 3 ne aşteaptă cuminţi pe canapea şi sar ca un resort când intrăm pe uşă. Le e teamă. Cred că nu stau legal aici. Tind să cred că ei toţi sunt prieteni ori fraţi, caretaker-ul  e singurul angajat să întreţină apartamentul  iar ceilalţi dorm acolo pe marmură, pentru că probabil acasă nu au unde, sau nici casă nu au...Ne ducem la noi în cameră şi mă uit în jur sperând să văd vreo diferenţă după room cleaning...însă abia dacă era măturat iar aşternuturile noastre alb-gri-cu-pete sunt acum întinse frumos peste tot patul. Îmi ies din pepeni şi îl chem pe caretaker să le ia. De faţă cu el desfăţ pernele şi pilota şi arunc pe jos lenjeria murdară  în care a trebuit să dormim o noapte. Înţelege şi caută altele curate, uitându-se la mine ca la o sărită de pe fix.

Despic cu Niko firu’n 4, 8, 64, nici noi nu mai ştim. Încercăm să ne convingem una pe alta că poate aşa-s standardele de curăţenie la ei, poate nu au ştiut cand au închiriat the shared appartment că mai locuiesc în el şi îngrijitorii, că păianjenii domnesc pe cuva maşinii de spălat, că baia nu are minimul necesar şi nu îndeplineşte minimul de igienă...creăm noi scuze în avans pentru următoare zi la muncă, atunci când aveam să vorbim cu HR-ul despre s i t u a ţ i e.

Şi dăi şi povesteşte, cum am ajuns, cum ne-a deschis, cum ne-a surprins, cum dormeau, cum ne-am spălat, cum am mâncat, cum am dormit, cum ne-am înţeles, cum că erau 7 negri într-un apartament de 4 camere şi 2 albe. „Hai Niko, exagerezi măi, nu erau 7!” La care Niko mă pune să număr: trei la primărie, este, trei la prefectură pe marmură, este, unul la partid, este. Şi noi două. Şi atunci realizez. Am avut un noroc chior! Orice, absolut orice ar fi fost posibil!

Niciun comentariu: